Cum devine copilul tău mai responsabil

Să crești în ziua de azi un copil responsabil și productiv nu este un lucru ușor. Cei mici sunt expuși tehnologiei și cel mai mare dușman al copiilor se numește “instant gratification”, adică satisfacția imediată. Chiar dacă filmele, care durează cam 1,5-2 ore, nu sunt tocmai indicate pentru cei mici, nici măcar acestea nu îi mai impresionează pe copii, care preferă să urmărească vine-uri de 6-7 secunde, ceea ce înseamnă că atenția lor este mult redusă față de copiii din generațiile anterioare.

Părinții fac eforturi majore pentru a-i face pe micuți responsabili, atunci când vine vorba de teme și alte jocuri ce păreau interactive altădată.

Iată câteva modalități prin care îl puteți face pe cel mic să devină mai responsabil și mai productiv.

Învață-i cum să rezolve problemele

Copiii nu s-au născut experți în rezolvarea problemelor. Mulți dintre ei renunță fără să încerce sau cred că există numai o singură soluție pentru a rezolva un anumit lucru. Învață-ți copilul că pentru a ajunge la rezolvare trebuie urmați mai mulți pași și că poate este nevoie de un efort mai mare. Oferă-i copilului tău ocazia să se dezvolte în timp ce caută soluții pentru puzzle-uri sau în timp ce se joacă jocuri ce încurajează creativitatea.

Dă-i o sarcină și roagă-l să găsească cel puțin cinci moduri diferite de rezolvare.

Atribuie-i sarcini

Atribuie-i sarcini copilului tău pentru a-l ajuta să devină mai responsabil. Chiar și cei mai mici pot realiza sarcini simple, cum ar fi ducerea farfuriilor în chiuvetă. Copiii mai mari ar trebui să primească misiuni în fiecare zi, iar cu timpul acestea pot face parte din activitățile sale zilnice, fără ca părintele să-i mai reamintească.

Evită să-ți obligi copilul să-și duc la bun sfârșit sarcinile. În schimb, caută metode prin care să-l faci să respecte aceste îndatoriri.

Motivează-ți copilul prin recompense

Cel mai bun exemplu este cel al adulților. Așa cum oamenii mari primesc salariul pentru munca depusă de-a lungul unei luni, așa și cei mici pot primi tot felul de recompense pentru realizarea sarcinilor.

Stabilește un orar

Creează un orar pentru a-ți ajuta copilul să devină productiv. Oferă-i ca recompensă timp de joacă, doar după ce rezolvă ceea ce i-ai dat să facă. Odată ce va auzi că va avea voie să se joace pe consolă sau pe tabletă, acesta va fi mai motivat să devină mai productiv.

Nu uita copilul cu tableta în mână

De obicei, pentru un copil două ore în fața unui ecran, fie că vorbim despre TV, tabletă sau jocuri pe calculator, sunt suficiente. Află care este sportul său preferat și încurajează-l să participe la competiții extra-școlare, astfel încât să stea cât mai departe de televizor.

Nu uita de consecințe

Caută mici pedepse pentru cazul în care copilul nu se poartă în mod responsabil. Numai așa, cel mic poate învăța din greșelile făcute. Dacă nu-și face temele pentru acasă, faptul că primește un zero poate fi o pedeapsă destul de mare pentru el.

Sursa: http://www.dictie.ro/

Cele mai importante mesaje pentru părinţi

  • În casa şi curtea casei tale există zeci de lucruri periculoase pentru copil. Află care sînt ele şi îndepărtează-le, pentru că acestea ameninţă sănătatea şi chiar viaţa copilului tău.
  • În condiţii casnice, un copil se poate otrăvi, intoxica, îneca, arde, opări sau sufoca cu un corp străin.
  • Bucătăria şi baia sînt încăperile cu cel mai mare risc de accidentare pentru copil. Ai grijă de copilul tău: nu-l lăsa niciodată singur în baie sau bucătărie!
  • Ai grijă de copilul tău: fii alături de el permanent, supraveghează-l tot timpul.
  • Copilul tău e mai curios şi mai rapid decît crezi. Cîteva secunde sînt de ajuns pentru ca să se întîmple o tragedie.

Sursa: http://www.parinti.md/

Certurile dintre părinţi influențează negativ copiii şi îi marchează pe viaţă

Certurile constante dintre părinţi au efecte negative asupra copiilor, chiar dacă adulții nu dau importanţă acestui fapt. Mai mult, certurile pot dezvolta diverse boli şi influenţa negativ caracterul copilului chiar şi la maturitate.

Certurile frecvente între părinți creează o situație traumatizantă pentru copil, din motiv că nivelul tensiunii emoționale în familie creşte. Dacă o astfel de stare persistă în familie, la copil crește anxietatea, tensiunea emoțională internă, iar ca rezultat copilul devine instabil emoțional, neîncrezător și se confruntă cu un număr mare de frici. Acest lucru influențează negativ dezvoltarea personalității copilului.

De cele mai multe ori, când părinții sunt certați, fie atrag foarte puțină atenție copilului, fie folosesc copilul pentru a se influența reciproc. Astfel, copilului nu-i sunt satisfăcute necesitățile de siguranță, atenție și dragoste. Pentru a-și satisface necesitățile date, unii copii recurg la diverse mijloace sociale, cum ar fi strigătele, plânsul demonstrativ-isteric, agresiunea fizică față de obiecte sau oameni, fuga de acasă. Inclusiv, ar putea recurge la tentative de suicid.

Copilul preia comportamentul părinţilor

Dacă cearta este un mijloc aplicat deseori de către membrii maturi ai familiei pentru soluționarea problemelor, copilul poate înțelege că în situațiile de conflict și el trebuie să procedeze anume așa – să se certe, să nu-l asculte pe celălalt, să insiste că doar el are dreptate sau să aplice metode negative de influență pentru a obține ceea ce-și dorește. Un astfel de comportament se poate înrădăcina la copil și deveni ulterior modul constant în care acesta răspunde în situațiile de conflict care apar acum în cadrul comunicării cu colegii și maturii, iar la vârsta adultă – cu familia, cu soțul/soția și copiii.

Copiii se pot îmbolnăvi ca urmare a certurilor părinţilor

Certurile constante între cele mai apropiate persoane îi pot provoca copilului anumite boli, din motiv că toate resursele organismului sunt utilizate pentru a face față disconfortului emoțional, anxietății, fricilor.

Ca urmare, copiii s-ar putea confrunta cu:

– tensiune emoțională puternică;

– dereglare a funcționării organelor interne;

– scădere a imunităţii;

Cum ar trebui să procedeze părinţii în situații de conflict

Conflictele sunt posibile şi firești în orice relație. Întotdeauna există probabilitatea confruntării pozițiilor, principiilor, punctelor de vedere cu privire la unele lucruri. Astfel de situații ar putea fi benefice pentru familie și copil, dacă părinții ar învăța să rezolve constructiv asemenea situații.

Astfel, pentru a evita situaţiile de acest fel, părinţii trebuie să acţioneze în felul următor:

– să-și asculte reciproc opiniile/pozițiile;

– să-și comunice punctul de vedere fără învinuiri sau pretenții;

– să-și controleze emoțiile;

– să ajungă la un compromis sau să identifice modalități de a soluționa în comun problema;

Dacă părinții vor avea o astfel de abordare, și copilul va învăța să fie eficient în situațiile de conflict atât cu părinții, cât și cu alte persoane.

Sursa:suntparinte.md

10 sfaturi utile pentru a castiga respectul copilului tau

Foarte multi parinti se plang de faptul ca, de cele mai multe ori, trebuie sa apeleze la pedepse pentru a se face ascultati de copiii lor. Cu “vorba buna” nu pare sa functioneze. A castiga respectul unui copil si a tine cont in acelasi timp de principiile de parenting pozitiv pare a fi o treaba complicata. Cum poti sa fii si afectuos si autoritar in acelasi timp? Pare contradictoriu! Intr-adevar, nu este simplu. Iata 15 reguli importante care sa te ajute sa castigi respectul copilului tau pe termen lung si sa ramai, in acelasi timp, un parinte bun, oferite de psihologul pentru copii, Monica Bolocan.

  1. Nu incerca sa devii prietenul copilului tau. Prietenia se bazeaza pe perceptia de egalitate. Devenind “egal” cu copilul tau, nu mai poti avea pretentia sa iti respecte autoritatea. Copilul tau are suficiente optiuni printre copiii de aceeasi varsta pentru a-si satisface nevoia de prietenie. Il poti ajuta, in schimb, sa isi construiasca prietenii de calitate in care sa invete sa ofere si sa primeasca, sfatuindu-l cum este mai bine sa procedeze in diferite situatii, dar lasandu-i libertatea de decizie in relatiile lui personale.
  1. Nu tolera obraznicia, minciuna, indolenta si lenea si nu permite escaladarea conflictelor prin discutii si negocieri interminabile. Atunci cand acestea se intampla, pune-le punct imediat, fara exceptie, afisand o atitudine ferma care sa-i sugereze copilului ca a calcat pe un teren minat.
  1. Fii logic, echilibrat si cu bun simt atunci cand il pedepsesti. Nimic nu frustreaza mai mult un copil ca o pedeapsa nemeritata sau exagerata primita de la parintele sau! Atunci cand copilul te percepe ca fiind injust, respectul lui fata de tine este afectat. In general, bunul simt trebuie sa fie unitatea de masura atat in stabilirea sanctiunilor cat si al recompenselor pentru ca te ajuta sa “calibrezi” comportamentul copilului tau la situatiile reale de viata si sa il motivezi corect.
  1. Chiar si cand te joci cu copilul tau, pastreaza limitele relatiei voastre. Daca e joaca, nu inseamna ca ii poti permite orice, ca de exemplu sa ti se adreseze pe un ton nepotrivit sau sa te loveasca, chiar si in gluma. Copilul trebuie sa stie in permanenta “cine e seful” si cat isi poate permite sa spuna si sa faca.
  1. Fii ferm atunci cand iti exprimi cerintele. Nu te ruga de copilul tau sa te asculte, el trebuie sa stie ca nu glumesti iar limbajul tau non-verbal (tonul vocii, atitudinea, privirea, expresia fetei, gesturile) trebuie sa ii indice foarte clar ca vorbesti serios. E bine ca o cerinta sa fie repetata de cel mult doua ori si apoi – invariabil – sa aplici consecinta.
  2. Sa fii ferm nu inseamna sa tipi, insa ridicarea tonului poate fi cateodata utila pentru a accentua necesitatea conformarii cu cerinta taatat timp cat este insotita de o atitudine controlata. In orice caz, tonul ridicat este bine sa fie folosit doar in situatii limita si sa aiba rol de ultimatum. Daca ridici vocea sau tipi permanent atunci cand iti exprimi cerintele, copilul se va obisnui si nu va mai reactiona.
  3.  Fii sigur pe tine si asuma-ti responsabilitatea atunci cand iei decizii importante pentru copilul tau. Trebuie sa fie foarte clar pentru toata lumea cine si cand decide in aspectele importante si ne-negociabile ale vietii de familie. Sigur ca este necesar sa asculti si parerea copilului, insadecizia finala iti apartine tie, ca parinte. Nu uita insa sa si argumentezi logica din spatele alegerii tale, mai ales daca este contrara cu cea exprimata de copil, insa fara a da impresia ca te justifici.
  4. Fii tu insuti respectuos cu ceilalti, nu minti, nu jigni si, mai ales, nu accepta sa fii jignit. Spre exemplu, in familiile in care unul dintre parinti il jigneste si il umileste pe celalalt, copiii ajung adesea sa foloseasca acelasi tip de comportament intre ei sau chiar fata de parintele care se lasa umilit. Ce autoritate mai poti avea, ca parinte, daca accepti sa fii “calcat in picioare” in fata copiilor tai?
  5. Atunci cand situatia impune, ai voie sa iti exprimi enervarea sau chiar furia in urmatoarele conditii: sa nu semene cu isteria sau cu pierderea autocontrolului, si sa folosesti un limbaj adecvat. Este mai bine sa fii autentic pentru a fi credibil decat sa joci un rol care, poate, nu ti se potriveste.Respecta-ti promisiunile atat fata de el, cat si fata de ceilalti membri ai familiei. Nu promite nimic ce nu esti sigur ca vei putea face, iar daca totusi se intampla acest lucru, ofera explicatiile necesare si gaseste o modalitate justa de compensare.

Recomandări pentru părinţi pentru diminuarea anxietăţii la preadolescenţi

Părinţii sunt acele persoane care trebuie să se implice activ în procesul de atenuare a anxietăţii la preadolescenţi. În cele ce urmează vom prezenta paşi practici pe care părinţii îi pot întreprinde pentru a controla şi reduce anxietatea copilului săi:

1. Un mijloc foarte important de a-i reda încrederea în sine unui preadolescent anxios este ca părintele să continue să fie „părinte”. Părintele nu trebuie să instituie domnia legii şi să-şi trateze copilul ajuns preadolescent ca pe un copil mic. Există momente când părintele trebuie să spună „nu” – comportamentelor inadecvate şi periculoase cum ar fi nopţile târzii petrecute în oraş – şi momente în care trebuie să relaxeze regulile, de exemplu când preadolescentul este disperat după ultimul răcnet în materie de modă.

2. Adulţii trebuie zilnic să aprecieze şi să sublinieze succesele copilului accentuându-le în faţa altor membri ai familie (de exemplu în timpul cinei comune). Asta nu înseamnă numai lucruri importante cum ar fi trecerea unui examen, poate să cuprindă şi lucruri minore, cum ar fi că şi-a amintit să-şi sune bunica de ziua ei.

3. Este important ca maturii să-i amintească preadolescentului că fiecare om este altfel, că fiecare are talentele sale şi că nu trebuie să facă tot ce fac prietenii săi sau tot ce este la modă în prezent.

4. Atingerile gingaşe ale părinţilor vor ajuta preadolescentul să recapete încrederea în sine şi în lumea înconjurătoare. Preadolescenţii care sunt îmbrăţişaţi cresc având un puternic sentiment al valorii personale.

5. Părinţii trebuie să ia în consideraţie posibilităţile preadolescenţilor, să nu ceară de la ei ceea ce aceştia nu pot face. Dacă preadolescentul întâlneşte dificultăţi la un obiect / materie şcolară atunci mai bine adulţii îl vor ajuta suplimentar decât să ceară de la el rezultate imediate. La cel mai mic succes obţinut la acest obiect este binevenit ca copilul să fie lăudat.

6. Este pozitiv de a reduce la minim numărul de observaţii. Părinţilor li se propune pe parcursul unei zile să înscrie toate observaţiile pe care vor să le facă copilului. Iar seara se poate citi lista împreună cu copilul. Adulţii vor observa că unele observaţii nu îşi au rostul, dar pot dăuna copilului.

7. Nu se recomandă ca maturii să ameninţe copilul cu pedepse pe care nu le îndeplinesc („Taci sau îţi voi încleia gura.”).

8. În comunicarea cu copilul anxios este binevenit ca părinţii să nu submineze autoritatea persoanelor importante pentru copil („Prietenul tău nu înţelege nimic, mai bine ascultă-mă pe mine!”).

9. Dacă adulţii nu sunt mulţumiţi de comportamentul şi realizările copilului asta nu este motiv suficient pentru a nu–i oferi dragoste şi suport. Preadolescentul are nevoie să ştie că este iubit şi preţuit ca om.

10. Părinţii trebuie să însufleţească copilul să-şi găsească un hobby care să-i placă foarte mult. Preadolescentul are nevoie de pauze, de timp liber fără teme şi însărcinări, de timp care să-l dedice unui hobby indiferent dacă este vorba de jocurile pe computer sau de ieşitul în oraş cu prietenii. Este important ca părinţii să încurajeze mişcarea, înotul, vreun „sport deosebit” sau practicarea tehnicilor relaxante.

11. Dacă preadolescenţii nu sunt acceptaţi în anumite grupuri de prieteni, maturii ar putea insista discret să-şi găsească alte subiecte de interese şi să-şi facă noi prieteni, cu care ar fi posibil să aibă mai multe în comun.

12. Se recomandă ca părinţii să nu le dea nici un motiv preadolescenţilor să creadă că nu înţeleg prin ce trec aceştia dacă nu vor ca ei să-şi destăinuiască grijile în altă parte.

13. În timpul activităţilor în comun se poate folosi umorul. Umorul este şi va rămâne mereu una din armele cele mai eficiente împotriva anxietăţii.

14. Adulţii trebuie să fie consecvenţi în acţiunile sale. Nu se poate de interzis preadolescentului fără nici un motiv ceea ce anterior îi era permis.

Iulia Racu, doctor în psihologie

Cum poate să discute părintele cu un adolescent

Începerea unei conversații cu copilul dumneavoastră despre o situaţie sensibilă sau o îngrijorare, este o adevărată provocare. Nu este ușor mai ales dacă discuţia are loc cu un adolescent, când acestuia i se conturează o concepţie despre sine şi viaţă, şi cu atât mai mult dacă va fi vorba despre lucruri pe care copilul ar vrea să le păstreze private. Totuşi, nu diperaţi. Există mai multe modalități de a face aceste conversații mai uşoare pentru ambele părţi.

Cu sfaturi în acest sens vine Sanda Roşca, psiholog în cadrul Centrului Internaţional „La Strada”.

De ce este mai dificil de iniţiat o discuţie cu un adolescent

Mai întâi, să ne aducem aminte că există mai multe etape de dezvoltare în viaţa unui copil. Una din aceste etape este adolescenţa – perioada cea mai complexă din viaţa unui individ. Întemeietorul psihologiei adolescenţei, Stanley Hall, numea această perioadă una de „criză” puternică.

Este momentul când adolescentul îşi ia rămas-bun de la copilărie şi se pregăteşte să intre în etapa următoare – maturitatea.

Aici se mai adaugă schimbările datorate dezvoltării fiziologice şi de ordin psihic. Copilul are o dorinţă tot mai mare de a se exprima şi a fi acceptat de către ceilalţi, i se conturează o concepţie despre sine şi viaţă, neagă autoritatea părinţilor, de unde şi apariţia multor conflicte. La fel, acesta are disonanţe cognitive – vrea autonomie, dar încă este dependent de părinţi, poate fi retras, închis în sine sau din contra, revoltat şi exaltat. Tot atunci apare prima dragoste.

Acestea şi multe altele constituie adevărate provocări pentru un adolescent, personalitatea căruia este în plină formare.

Pentru a începe o conversaţie pe care adolescentul să o perceapă cu mai puţină reticenţă

Găsiţi timpul și locul potrivit. Alegeţi timpul și locul pentru ca ambii să vă simţiţi confortabil. Asiguraţi-vă că nu veţi fi întrerupți.

Gândiți-vă la modul în care o să faceţi introducerea în subiect. Aţi putea menționa o ştire recentă pe care aţi văzut-o la televizor sau pe Internet. Încercaţi să vă exprimaţi cât mai clar. Nu are aproape niciun rost o conversație pe tonuri ridicate sau una în care la final adolescentul nu înţelege de ce părintele a ales să îi vorbească la acest subiect. Întrebaţi ce crede el/ea despre această ştire/tema din ştire.

Spuneţi-i că vă pasă de emoţiile lui. Dacă credeţi că face lucruri periculoase, vorbiţi-i cu grijă despre ce aţi observat. Dacă credeţi că nu este în siguranță, încurajaţi-l să accepte să fie ajutat. Căutaţi soluţii împreună, astfel copilul va avea sentimentul că îi respectaţi personalitatea şi capacitatea de a participa la rezolvarea unor dificultăţi din care cu siguranţă va învăţa.

Ascultaţi-l mai mult decât îi vorbiţi. Deseori, doar ascultându-l când povesteşte despre problema pe care o are, îl puteţi face să se simtă mai bine. Lăsați-l să înțeleagă că sunteţi acolo pentru a-l asculta. Dacă acum nu doreşte să vorbească despre problema pe care o are, poate fi din cauza că este speriat. Aveţi răbdare şi compasiune. Uneori nu doar copiilor şi adolescenților, dar şi maturilor le este greu să vorbească deoarece: cred că vor avea neplăceri,că vor fi judecați sau li s-a spus să nu vorbească despre probleme ş.a.

Spuneţi-i cât de mult ţineţi la el. Conversațiile dificile vor avea loc mult mai ușor în cazul în care copilul înțelege că vă pasă de el și că îl veţi iubi la fel de mult indiferent de rezultatul discuţiei.

Dacă adolescentul spune ceva ce vă îngrijorează

Luaţi o pauză de reflecţie. În acestă situaţie este foarte important să rămâneţi calm și să nu reacționaţi imediat. Oricât de neplăcut ar putea fi, acceptaţi că acest lucru oricum s-a întâmplat deja. Clarificaţi fără grabă despre ce este vorba, cu cât mai multe detalii, fără să îl judecaţi sau să daţi aprecieri şi calificative. Apoi încercaţi să identificaţi împreună soluţii.

Cereţi ajutor împreună. În cazul în care copilul dumneavoastră vă spune ceva şi înţelegeţi că acesta ar putea fi în pericol, raportaţi acest lucru organizațiilor abilitate să intervină. Cel mai bine ar fi dacă şi copilul o să fie de acord şi o să faceţi acest lucru împreună. Pentru aceasta, explicaţi-i în ce constă raportarea sau adresarea la organizaţii, ce va urma etc. Ascultaţi-l dacă are îngrijorări în ceea ce priveşte raportarea, pentru că asta ajută la luarea decizii finale. Acţionaţi pe cont propriu numai dacă credeţi că acesta este singura opțiune.

Beneficiaţi personal de suport. Probabil că primul lucru pe care vă veţi simţi tentat să îl faceţi este să îl ajutaţi pe copil. Totuşi, nu uitaţi nici despre starea emoţională personală. În astfel de situaţii, puteţi şi trebuie să obţineţi sprijin din partea familiei și a prietenilor. Pentru mai multe sfaturi contactaţi pe chat consultantul Siguronline sau citiţi articolele tematice pe www.siguronline.md, secţiunea „Părinţi şi îngrijitori”. La fel, există şi alte organizații care vă pot ajuta gratuit şi confidenţial. Nu ezitaţi să le contactaţi.

Ce se întâmplă dacă adolescentul nu vrea să vorbească

În cazul în care copilul dumneavoastră nu vrea să vorbească deşi sunteţi îngrijorat, nu renunţaţi. Încercați mai târziu să iniţiaţi o discuţie la aceeaşi temă, însă nu înainte de a găsi un mod diferit pentru a începe conversația. Spuneţi-i copilului că anumite “secrete” nu merită să fie păstrate dacă acestea ar putea să facă rău cuiva. Vorbiţi-i că vă pasă despre sentimentele pe care le trăieşte, că orice s-ar întâmpla nu veţi înceta să îl iubiţi ş.a.

Fiți răbdător și asigurați-l că vi se poate adresa pentru sprijin atunci când are o problemă, fără frica de a fi respins. Mai spuneţi-i că poate apela anonim la Telefonul Copilului – 116 111, pentru un sfat. Nu ar trebui să vă supăraţi dacă adolescentul alege să îi vorbească unui profesor sau unei alte rude despre problema pe care o are.

Dacă un copil este în pericol iminent, apelaţi Poliţia902

„Это письмо директора школы заставило родителей всего мира задуматься над своим поведением

Один директор школы в Сингапуре написал родителям учеников письмо, которое взволновало весь интернет. В нем он изложилочень  важные истины, чтобы достучаться до сердца даже самого упрямого родителя.

Дорогие родители, у ваших детей скоро начнутся экзамены. Знаю, что вы все очень сильно беспокоитесь, чтобы они сдали их хорошо.

Но, пожалуйста, помните: среди учеников на этом экзамене будет художник, которому нет нужды досконально понимать математику. Будет предприниматель, для которого не так важна история или английская литература. Музыкант, которому не понадобится химия. Спортсмен, для которого физкультура важнее физики.

Здорово, если ваши дети получат хорошие оценки. Но, пожалуйста, не лишайте их уверенности в себе и достоинства, если этого не произойдет.
Скажите им, что это нормально, что это просто экзамен. Они созданы для куда более значительных вещей в жизни. Скажите им, что, какими бы ни были их оценки, вы любите их и не будете их судить.

Пожалуйста, сделайте это — и просто наблюдайте, как затем они будут завоевывать мир. Один экзамен или плохая отметка не отберут у них мечты и талант.

И, пожалуйста, не считайте докторов и инженеров единственными счастливыми людьми на планете.

С наилучшими пожеланиями, директор школы”.

Sursa: https://www.adme.ru/svoboda-psihologiya/

„Nu există copii obraznici, ci părinţi care nu ştiu să reacţioneze“: cum îi educi pe cei mici fără să-i pedepseşti

974x468Motivul pentru care un copil are un comportament considerat nepotrivit de adult ascunde, de cele mai multe ori, o altă explicaţie decât răsfăţul, conform unei teorii recente. Fie că cel mic cerşeşte atenţia părinţilor, vrea să se joace, îl supără ceva sau nu înţelege un anumit lucru, părinţii sunt cei care ar trebui să realizeze faptul că pedeapsa nu educă, indiferent de metoda de coerciţie aleasă, ci complică şi mai mult lucrurile.

 Cu cât un copil dovedeşte un comportament mai dificil sau mai agresiv, cu atât mai mult are nevoie de atenţia şi înţelegerea părinţilor, nu să fie pus la colţ şi certat, atrage atenţia psihologul Naomi Aldort, autoare a cărţii „Raising Our Children, Raising Ourselves“ (Ne educăm copiii, ne educăm pe noi înşine).

„Nu există copii care nu se comportă aşa cum trebuie, ci copii care fac ceea ce pot, dar pe care noi nu-i înţelegem“, mai spune Aldort, opinie împărtăşită de tot mai mulţi psihologi specializaţi în psihologia copilului, printre care şi Laura Markham.

Copiii învaţă înregistrând ceea ce văd la ceilalţi, iar părinţii reprezintă prima şi cea mai sigură sursă de informaţii, primele modele pe care le urmează. Aşa că atunci când părinţii recurg la pedepse corporale, la ţipete sau mustrări frecvente, inclusiv la pedepse pe care le consideră o alegere blândă, cum este trimiterea copilului la el în cameră pentru o anumită perioadă de timp sau îl pun la colţ, nu fac decât să le ofere un exemplu de comportament agresiv, pe care îl vor adopta.

Chiar şi atunci când copilului i se spune că este trimis singur la el în cameră pentru că a greşit, acesta primeşte mesajul că este abandonat şi îndepărat, lăsat singur cu temerile şi nesiguranţele sale, chiar de către cel care ar trebui să-l înveţe cum să se descurce cu problemele şi emoţiile care îl stăpânesc. Psihologul Laura Markham crede că această pedeapsă în vogă printre părinţii zilelor noastre ar trebui înlocuită cu o perioadă în care părintele să încerce să descopere, alături de copil, problema din spatele unui anumit tip de comportament. Markham avertizează că excluderea pedepselor nu echivalează cu renunţarea la a impune limite copiilor, care înseamnă cu totul altceva.

„Copiii trebuie să înţeleagă faptul că nu au voie să fugă în mijlocul străzii, că nu este în regulă să lovească alţi copii sau să facă pipi pe covor, dar acestea sunt limite, nu pedepse. Totuşi, părinţii nu ştiu cum să impună astfel de limite şi presupun că trebuie să le dea o lecţie odraslelor, aşa că îi pedepsesc, la fel cum au înţeles şi ei de la părinţii lor“.

Pe de altă parte, studii recente susţin că pedepsirea copiilor nu face decât să înrăutăţească un comportament negativ, pentru că pedepsele dezvoltă furie şi o atitudine defensivă. Copiii învaţă, totuşi, să mintă ca să nu fie prinşi, să evite pedeapsa. De asemenea, pedepsele nu fac decât să-i îndepărteze pe copii de părinţi şi să scadă influenţa pe care adultul o are asupra copilului.

Este mai uşor şi la îndemână să pedepseşti decât să găseşti timpul şi răbdarea necesare pentru a trata corect educaţia copilului, admite Markham, dar părinţii ar trebui să înţeleagă că sunt direct responsabili de felul în care ajung copiii lor să se comporte.

Markham a oferit pentru Psychology Today o serie de îndrumări pentru părinţii care vor să renunţe la pedeapsă în relaţia cu copiii: 

1. Părinţii sunt primii care ar trebui să înveţe să-şi ţină în frâu emoţiile şi nervii, nu copiii. Aceasta este prima regulă pentru ca şi cei mici să înveţe, prin puterea exemplului, cum să se descurce cu propriile emoţii. Părinţii trebuie să-şi înăbuşe impulsul de a pedepsi şi să nu-i arate mereu copilului că este furios, reacţionând agresiv, aceasta fiind o atitudine care nu face decât să se întoarcă împotriva celui care o foloseşte.

2. Emoţiile trebuie tratate cu atenţie şi respect. Copiii nu-şi pot stăpâni reacţiile atunci când sunt conduşi de adrenalină, de hormoni, aşa că părinţii sunt datori să-i ofere copilului un mediu liniştit în care să-şi descarce supărarea. Nu încercaţi să-i ţineţi morală atunci când copilul este recalcitrant. Aşteptaţi să se calmeze şi abia apoi încercaţi să-i explicaţi că v-aţi simţit jignit şi rănit de felul în care s-a comportat cu dumneavoastră (dacă a minţit, a vorbit urât sau s-a răstit la părinte), explică Markham.

3. Repetiţia sau respectarea unei rutine este cheia educaţiei, metodă care trebuie urmată fără abatere din primii ani de viaţă, de la felul în care învaţă să se spele pe dinţi, să aibă grijă de lucruri sau de animale, să-şi facă temele etc. Rutina este importantă mai ales în ceea ce priveşte respectarea şi adoptarea unor comportamente de bază, dar este şi „structura“ pe care se clădesc aspecte mult mai importante. Din nou, răbdarea este esenţială în ceea ce-l priveşte pe adult. Copilul nu va înţelege mai bine că trebuie să se spele pe dinţi în fiecare zi, dacă se va ţipa la el. Important este ca aceste obişnuinţe să fie dezvoltate în timp, într-un mod care să-l atragă pe copil, chiar dacă presupune ca părintele să găsească o metodă prin care să transforme rutina într-o joacă, indiferent dacă este vorba despre spălat pe dinţi sau despre făcut ordine în cameră.

4. Încercaţi să stabiliţi o legătură cu copilul înainte de a încerca să corectaţi o problemă. Nu uitaţi că un copil are tendinţa să fie mult mai neascultător atunci când se simte vinovat faţă de părinte şi când simte că a dezamăgit. De aceea, părintele trebuie să-i arate copilului că îi pasă de ceea ce simte şi că face eforturi să-l înţeleagă. O abordare de tipul „înţeleg că m-ai minţit pentru că ţi-a fost frică să-mi spui ce s-a întâmplat cu adevărat“, îi va arăta copilului că nu trebuie să-i fie teamă de felul în care veţi reacţiona, ci că va găsi în dumneavoastră o persoană la care poate apela şi unde va găsi înţelegere. Când îi vorbiţi copilului este importat să vă aşezaţi şi să discutaţi de la acelaşi nivel, să vă uitaţi în ochii lui, nu să-l „concediaţi“ cu un gest, fără ca măcar să-i aruncaţi o privire. Când copilul plânge, ţipă sau nu vrea să vorbească este indicat ca părintele să-i explice că trebuie să exprime în cuvinte ce-l deranjează.

5. Limitele se impun prin oferirea constantă de explicaţii. Copilul trebuie să înţeleagă de ce nu trebuie să facă un anumit lucru. Nu este suficient să i se spună nu face aia, nu ai voie, nu pune mâna etc. Fiecare interdicţie trebuie să fie urmată de o explicaţie. „Nu ai voie să fugi în mijlocul străzii pentru că …, Nu poţi să-ţi loveşti fratele pentru că… etc. Cu cât înţeleg mai bine de ce li se impun anumite limite, cu atât vor fi mai dispuşi să le accepte.

6. Nu uitaţi că fiecare moment de obrăznicie este o expresie a unei necesităţi legitime a copilului. Copilul are un motiv pentru care se poartă aşa, chiar dacă părintele consideră că motivul este greşit. Se comportă îngrozitor? Înseamnă că se simte îngrozitor. Poate că nu se odihneşte suficient, poate că simte nevoia să petreacă mai mult timp cu părinţii, poate că a strâns o mulţime de emoţii negative pe care simte nevoia să le elibereze prin plâns. Dacă descoperiţi motivul, atunci nu veţi mai considera că este vorba de răsfăţ sau obrăznicie.

7. Nu este uşor, dar părinţii ar trebui să găsească modalitatea prin care se le spună copiilor mai des „DA“, pentru că aproape întotdeauna apare cuvântul „NU“ în relaţia copil-părinte. „Da, este timpul să-ţi faci ordine în cameră“, poate fi un exemplu.

8. Rezervaţi un timp, zilnic, în care să lăsaţi la o parte orice altă activitate (telefon mobil, televizor, laptop) şi timp de măcar 20 de minute încercaţi să vă dedicaţi total copilului dumneavoastră şi să-l întrebaţi ce şi-ar dori să faceţi împreună. Lăsaţi-l pe el să ia conducerea şi nu vă sfiiţi să-i faceţi pe plac şi să vă purtaţi prosteşte, de dragul lui. Copiii obişnuiţi să petreacă în fiecare zi timp de calitate cu părintele, reuşesc să-şi exprime mai bine emoţiile.

9. Părinţii trebuie să-şi ierte greşelile pe care le fac faţă de copiii lor şi să înveţe din ele. Un părinte care se simte vinovat nu poate fi un părinte relaxat în relaţia cu copilul lui. Nu există „prea târziu” când un părinte vrea să repare greşelile pe care realizează că le face.

10. Când părinţii au impresia că parcă nimic din ceea ce fac nu funcţionează, atunci este momentul perfect să le arate copiilor cât de mult îi iubesc. Iubirea necondiţionată pe care părintele o arată copilului precede orice altă regulă de creştere şi educare a copiilor.

Abuzul sexual asupra copiilor: Cum să-i ajuți să depășească aceste experiențe

Getty_girl_mom_sorry_lying_talking_LARGE_Emely-56a13eaf3df78cf77268bc9a-1140x760Pentru majoritatea părinților este o provocare însăși discuția cu copilul lor despre dezvoltarea sexuală. Discuția despre abuz sexual este și mai sensibilă, și mai dificilă ca urmare a încărcăturii emoționale dureroase pe care o implică.

Psihologul din cadrul Centrului Național de Prevenire a Abuzului față de Copii (CNPAC), Parascovia Topada, vine cu următoarele recomandări pentru părinți:

Este important pentru părinții al căror copil a trecut prin experiența unui abuz sexual să înțeleagă că consecințele abuzului sexual depind de mai mulți factori, printre care calitatea structurii familiale (la nivel de relaționare și suport) și reacția după descoperirea abuzului, dat fiind faptul că se întâmplă rar ca un copil victimă a abuzului să vorbească cu unul dintre părinți.

S-ar putea ca părinții să experimenteze emoții puternice, dezorganizante, de furie, anxietate, neîncredere și vinovăție care vor influența reacția lor și capacitatea de a-și susține și îngriji copilul. De aceea este recomandabil să-și recunoască și să accepte aceste emoții și să solicite sprijin specialiștilor (psiholog, pediatru, asistent social) atunci când se simt copleșiți.

Pentru a-și putea susține și îngriji copilul, în procesul de depășire a traumei, părinții trebuie să fie suficient de stabili emoțional pentru a nu agrava suferința copilului. Extremele precum dramatizarea situației sau comportamentul „de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic grav” sunt, recomandabil, de evitat. Copilul are nevoia să-i fie validate (recunoscute) emoțiile și sentimentele pe care le are, fără a le exagera sau diminua din importanță.

Este posibil ca părintele să nu poată crede că copilul lui a fost abuzat sexual (o primă reacție). Negarea este o reacție (de șoc) la o informație care nu poate fi procesată, gândită. Cu toate acestea, părintele trebuie să găsească putere și maturitate să-și asigure copilul că are toată încrederea în veridicitatea cuvintelor lui. În asemenea cazuri copiii mint foarte rar. Dacă un părinte nu va investi cu încredere în mărturia copilului, va distruge certitudinea referitoare la protecția și încrederea cu care au investit adulții.

Este necesar ca părintele să fie pregătit să-și asculte copilul, să-l asigure că a făcut bine pentru că i-a vorbit și că va fi „acolo” pentru el oricând va avea nevoie de suport, dar categoric să nu-l impună să vorbească despre experiența de abuz. Mai mult decât atât, să nu întrebe copilul de ce nu a vorbit mai devreme despre abuz, pentru a nu accentua și mai mult sentimentul de vinovăție de rușine și anxietatea copilului.

Este important ca părintele să nu trateze copilul ca inițiator sau provocator al abuzului. Copilul trebuie să știe că el nu poartă nicio vină pentru ce i s-a întâmplat. Dar nici să-i amintească în fiecare zi că este o victimă, pentru că îi va accentua și mai mult gradul de vulnerabilitate.

În concluzie, părinții își pot susține copiii în procesul de depășire a traumei prin asigurarea propriului echilibru emoțional care le va permite să reacționeze adecvat și să poată să-și asculte și să creadă declarațiile copilului, prin asigurarea copilului că nu poartă el vină pentru ce i s-a întâmplat, prin validarea emoțiilor și sentimentelor copilului și prin asigurarea copilului că întotdeauna va avea suport fizic și moral.

Sursa: www.suntparinte.md

Как построить открытые доверительные отношения с подростками

3277

Как-то моя дочь – подросток – вместе с друзьями была в кино. Когда я позвонила ей, чтобы скоординировать ее Uber на дорогу домой, она не ответила. Наконец, спустя 2 часа, она ответила, что как-раз в это время была на пути к дому. Что-то не сходилось.

Я сказала ей, что начала переживать, когда она не ответила. На следующее утро она пришла ко мне в спальню и сказала: «Мам, я, честно говоря, не была в кино вчера. Я была на тусовке». Для «непродвинутых» родителей, поясню, «тусовка» – это самая обычная вечеринка с «тусующимися» малолетками. Оригинально, правда?

Мы живем в более-менее спокойном и тихом пригороде достаточно большого и иногда очень неспокойного мегаполиса. Я знала, что растить детей в такой разносторонней обстановке означало, что они быстро научатся маневрировать. Поэтому мне нужно было воспитать их так, чтобы быть уверенной, что они самостоятельно способны принимать правильные решения.

А потому с самого детского сада мы играли в игру, когда я задавала ей какую-то ситуацию, а потом интересовалась ее мнением: на ее взгляд, это была здоровая / безопасная ситуация?

Можно съесть на ужин кучу конфет? Нет, к сожалению, это нездорово.

Можно переходить дорогу, не держа взрослого за руку? Иногда, в зависимости от загруженности дороги.

Любая ситуация, выходящая за рамки здоровья или безопасности, поднималась мною для обсуждения и вынесения ими самостоятельного решения.

Можно ли идти в школу с нерасчесанными волосами? Конечно, почему бы и нет, если ты считаешь, что выглядеть так ужасно нынче в моде!

Это мои универсальные правила воспитания детей – эти правила определяют, когда мне стоит вмешаться, а когда я могу со спокойной душой откинуться на спинку кресла. Так что, когда моя дочь призналась, что солгала об этой тусовке, я вернулась к нашей любимой рубрике о здоровье и безопасности. Я спокойно объяснила ей: «Доченька, если я не знаю, где ты, я не смогу уберечь тебя в случае необходимости».

Я пробежалась по нескольким сценариям: Что, если бы на вечеринке ты поняла, что начинается какая-то заварушка? Или если бы тебе вдруг стало плохо? Из-за этой лжи, ты бы, скорее всего, не решилась позвонить мне и попросить о помощи. А вот это уже вопрос безопасности.

Я не стала допрашивать или пытаться ее пристыдить. Я сказала ей, что считаю ее «очень умной и способной», но что иногда жизнь может давать нам на орехи, и мне хотелось бы помочь ей поймать и раскусить их. Она согласилась, что с этих пор будет всегда держать меня в курсе, где она и куда собирается.

Я рассказала все своей подруге, которая тоже воспитывает подростка. Она удивилась, почему я не отругала дочь за вранье. Но это не было моей задачей. Мне нужно было сохранить наше доверительное общение.

Подсознательно я чувствовала, что строгие дисциплинарные меры дадут дочери повод для того, чтобы закрыться от меня, и снова соврать в следующий раз. Мне же хотелось, чтобы она научилась принимать собственные решения и всегда обращаться ко мне, когда принять решение будет сложно.

Дети в подростковом возрасте начинают отделяться от родителей и испытывают границы своего влияния и своей ответственности. Они пытаются создать свои собственные теории, правила и ценности. Но как же нам создать достаточное пространство для их индивидуализации, если мы все время пытаемся их обезопасить?

По данным многочисленных исследований подростки, которые могли свободно общаться с родителями о своих чувствах, позже начинали жить половой жизнью. Оказалось, что дети заботливых и понимающих родителей менее склонны к эмоциональному стрессу и к употреблению марихуаны, чем их сверстники. Когда наряду с твердостью, между родителями и детьми царит взаимопонимание и здоровое общение, дети меньше страдают от депрессий и тревожности. Они растут более самодостаточными и уверенными в себе.

Если мы хотим, чтобы наши дети говорили с нами о всех своих переживаниях (включая секс, наркотики и ситуации, когда они могут почувствовать себя жертвой), и мы надеемся, что наши мудрые советы «дойдут» до адресата, нам нужно работать над тем, чтобы общение былоДвусторонним.

1. Позвольте детям иметь собственные мысли и ценности.

Наши дети – это отдельные люди, которым свойственно иметь отличные от наших ценности. Всем нам, родителям, очень трудно это принять.

К примеру, одна девочка-транссексуал месяцами пыталась получить одобрение от своего отца, который безустанно повторял, что ее сексуальность противоречит его религиозным убеждениям. Так продолжалось, пока она не попыталась покончить жизнь самоубийством. Тогда отец понял, какой ущерб наносила ей его жесткая позиция.

Постарайтесь понять, ваш ребенок – отдельная личность. Дайте ему возможность выразить свою индивидуальность. Ведь ребенок – это не ваша собственность и даже не Вы сами.

2. Будьте любопытны.

Лучшее, что вы можете сделать, это показать ребенку, что вам интересно, кто они. Когда мои дети были в детском саду, я играла с ними в игру: «Мороженое ванильное или шоколадное?» / «Каникулы на пляже или в горах?» / «Сердиться на меня или на папу?».

Хотя это выглядело, как бессмысленная болтовня, я так много узнала о них. Если вы проявите свою заинтересованность даже самыми незначительными мелочами, это откроет портал к более доверительным отношениям между вами.

3. Займитесь своей личной жизнью.

Возможно, вы чрезмерно фокусируетесь на своем подростке, чтобы избежать мыслей о своей личной жизни? Карл Юнг заметил: «Ничто так не обременяет детей, как не прожитая жизнь их родителей».

Он также сказал:

«Дети учатся на том, кто их родители, а не на их рассказах о том, кем они сами себя считают».

Вы воспитываете полноценную личность? Или же вы пытаетесь через своих детей воплотить свои несбывшиеся мечты? Если дети учуют ваши нечистые намерения, они тут же перестанут делиться с вами своими мыслями.

4. Разберитесь со своей личной историей и травмой.

У меня есть подруга. Ее подростковая дочь пришла к ней поделиться, что она подумывает о первом сексе. Во время своего рассказа моя подруга вдруг расплакалась и призналась, что ей страшно за свою дочь. Моей подруги домогались, когда ей было 15 и, сама того не желая, она спроецировала свою травму на свою дочь.

С тех пор ее дочь перестала разговаривать с мамой о сексе. Когда она в недоумении сказала мне об этом, я предложила ей сходит к психологу, чтобы отделить свой болезненный опыт от вполне здравых и природных намерений ее дочери.

Разделяйте свою историю и новую историю своих детей. Если вы не можете говорить на неудобные темы, как же вы хотите, чтобы их поднимали ваши дети?

5. Учитесь слушать.

Вы слушаете так же много, как говорите? Вы используете «Я»-концепцию («Я хочу быть уверенным, что ты в безопасности», вместо «Ты портишь свою жизнь!»)? Если общение с подростком грозит перерасти в разгромные дебаты, вдохните поглубже и спросите себя, стоит ли не соглашаться с мыслями и действиями своего ребенка, или же лучше внимательно выслушать и постараться понять его.

Не бывает идеальных родителей. Но, если вы стараетесь направлять, а не контролировать, если вы разобрались со своими собственными мотивами и проблемами и если вы действительно слушаете – у вас есть все шансы наладить со своими детьми крепкое, честное и открытое общение.

Пожалуйста, расскажите нам о своих методах воспитания в комментариях ниже! 

Sursa: www. lifter.com.ua

Copiii au nevoie de libertate

Libertate

Îți aduci aminte cum te-ai simțit când ai luat un examen important din viața ta? Sau când ai obținut slujba mult dorită? Sau când ai aflat că vei fii mamă/tată? Cu siguranță nu-ți încăpeai în piele de bucurie. Indiferent de vârsta micuțului tău, acesta va trăi o stare de nemărginită bucurie cu fiecare nou obiect/lucru descoperit în jurul său.

Pentru copilul tău a învăţa nu înseamnă să stea într-un loc și să asculte ceea ce îi povestești; a învăţa înseamnă să se miște, să exploreze, să creeze, să danseze, să cânte, să se exprime, să se joace și…să strice. Cunoscuta psihanalistă F. Dolto afirmă că ”un copil trebuie să strice, trebuie!”. Prin urmare, ar fi indicat ca familia să-i asigure copilului siguranţă psihică – un mediu în care să nu-i fie teamă că va fi criticat și mustrat.

Copiii, în special cei mici, învaţă prin propriile mișcări. Așezarea unei temelii sănătoase, în ceea ce privește capacităţile fizice ale copilului, s-a dovedit a fi o premisă importantă pentru deprinderea unor abilităţi predominant intelectuale, cum ar fi cititul. Combinând nevoia de mișcare a copilului cu cea de cunoaștere, îl veţi putea conduce către o atitudine cercetătoare, exploratoare, încununată de descoperiri. Burton L. White, o autoritate de primă mărime în psihologia dezvoltării copilului de la naștere până la trei ani, afirmă că, pe parcursul acestor ani, curiozitatea este o caracteristică de comportament în pericol de a rămâne neexploatată.

Dacă nu-i permiți să exploreze e posibil ca el să se ducă în acele locuri imediat ce tu te întorci cu spatele, fapt ce îl expune pericolului de a se lovi fiind nesupravegheat sau mai rău, în timp va deveni fățarnic și mincinos. Pe de altă parte, copilul te poate asculta inhibându-și curiozitatea/dorința de a explora și descoperi locuri și lucruri noi. Această atitudine riscă să îi afecteze, mai târziu, demersul școlar, devenind un elev care nu-si va afirma niciodata potențialul, va fi tot timpul nesigur pe sine, timid și fără inițiativă.

Este mult mai bine să-i spui copilului curios: „Îţi ţin eu vaza, dacă vrei s-o atingi” sau: „Dacă vrei să știi ce este dincolo de gard, hai să mergem împreună”. Sau, mai simplu, îndepărtează din calea lui acele lucruri de valoare, de care nu vrei să se atingă.

De exemplu, articolele obișnuite din gospodărie, precum capacele de borcane sau cârligele de rufe, reprezintă, pentru copiii mici, niște jucării deosebit de interesante. Chiar și fructele și zarzavaturile, precum merele, roșiile, nucile, portocalele sau bananele, sunt, adesea, obiecte neobișnuit de atrăgătoare pentru un copil. Pentru miros, încearcă o lămâie sau chiar o bucată de hrean; pentru gust, încearcă usturoiul, măcrișul sau diverse zarzavaturi; pentru auz, încearcă obiecte care produc diferite sunete, precum cutiuţe de plastic de diferite dimensiuni cu pietricele în ele; pentru pipăit, încearcă hârtie glasată, un burete, o bucată de blană sau chiar o cutie „cu surprize” în care să pui în fiecare zi un alt obiect, pe care copilul să nu-l poată vedea, dar pe care să-l identifice doar după pipăit.

Stimularea intr-o măsură prea mică sau prea mare poate influența în mod negativ copiii. Fiecare copil are nevoie de grade diferite de repaus și de acțiune. Nevoia de a fi liber să experimenteze viaţa îi poate fi staisfăcută copilului de un un părinte care este suficient de consecvent și de puternic, încât să-i acorde copilului libertate în cadrul unui mediu planificat și ţinut sub control.

Sursa:parinteacum.blogspot.md

Etapa negativistă – Declaraţie de independenţă

Naughty_child_2

În primul an după naştere copilul este, cumva, un partner pasiv în viaţa dumneavoastră, el fiind un tot cu mama sa. El participă plin de interes şi cu o curiozitate maximă la toate stimulările pe care i le oferiţi, nu protestează în niciun fel, ba chiar este foarte încântat de minunăţiile care i se dezvăluie pas cu pas. În tot acest răstimp copilul dumneavoastră nu pare să fie deloc supărat dacă şurubelniţa plină de mistere este înlocuită cu inofensiva răţuşcă de pluş (pentru copil obiectul nu avea valoare în sine, el putând fi înlocuit în orice moment cu oricare altul), merge la plimbare, la băiţă, la somn atunci când dumnavoastră decideţi, fără să protesteze. Tot în această perioadă, copilul este legat puternic de corpul şi de persoana mamei, astfel încât scopurile lui nu pot fi diferenţiate de ale mamei.

În al doilea an de viaţă copilul dobândeşte independeţă fizică de mama sa, devine din ce în ce mai conştient de corpul său şi înţelege că el este separat de ceilalţi, facânddiferenţa între ”Eul- EU” şi ”Eul – TU”. Copilul pare chiar să se bucure de această nouă descoperire, îl încântă că are un stil şi o personalitate proprie şi că paşii lui sunt în contratimp cu ai părintelui. E şi îndreptăţit să se bucure, deoarece este primul pas în renunţarea la psihologia sa de sugar, care făcea tot ce îi cereau adulţii importanţi din viaţa lui. Astfel, a face pe dos pare a fi esenţa individualităţii şi unicităţii sale ca fiinţă diferită de ceilalţi. Copilul intră acum în aşa numita etapă a negativismului şi tot ce vine din partea părinţilor către el are acum un răspuns, spus cu autoritate şi încredere, şi anume: “NU..NU…NU!”

“Perioada lui NU” apare în jur de 18 luni la copiii precoce, iar la ceilalţi în jur de 21 de luni. Această etapă este foarte importantă în formare personalităţii copilului şi trebuie gestionată cu mare grijă de părinte. Este important să ştim că un copil spune ”NU” pentru a face ”Da”. Ceea ce ar însemna:”NU pentru că tu îmi spui să fac asta”, şi imediat după acea ”dar de fapt eu vreau să fac aşa”. Foarte adesea este unnupronunţat cu cea mai bună dispoziţie, fără ca măcar să semnaleze vreo intenţie de a acţiona în sensul exclamat, ba chiar poate introduce o intenţie opusă. De exemplu, copilului îi place nespus să facă baie, iar când mama îl întreabă ”Andrei, vrei să faci baie?” El răspunde: “NU”…dar este deja în baie şi încearcă să dea drumul la apă. Sunteţi puţin nedumerit/ă în faţa unei astfel de reacţii şi aveţi tendinţa, naturală, de a spune că nu ştie ce înseamnă ”nu”, dar copilul cunoaşte foarte bine ce înseamnă ”nu”. E ca şi cum ar spune ”Doresc să declar de la bun început că depunându-mi votul pentru amendamentul privind baia, nu sunt influenţat de puternicele grupuri de interese din spatele acestui amendament, ci îmi exercit doar datoria de a servi interesului poporului, caz în care sunt obligat să votez ”da” pentru amendamentul privind baia, pentru că este interesul poporului, iar eu personal sunt pentru baie şi igienă personală”. (grupurile de interese fiind, în acest caz, părinţii, iar poporul, fiind copilul însuşi). Prin această declaraţie copilul este pe cale să spună ”EU…eu însumi”. Mama îi poate spune copilului ”Dacă tatăl tău ar fi aici, ţi-ar cere acelaşi lucru.”, atât, fără să insiste prea mult. După câteva minute copilul va face sigur ce i se cere, o va face pentru a deveni şi el ”om mare”, pentru a nu rămâne un bebeluş căruia i se ordonă ce trebuie să facă.

Astfel nu trebuie să transformăm într-o ”criză guvernamentală” fiecare nu al copilului la încercările noastre de a-i schimba scutecul, de a-l opri să scormonească în lada plină de gunoi sau să danseze plin de fericire în balta din faţa casei, deaorece vom provoca adevărate crize de nervi care nu vor face decât să amplifice revolta ”cetăţeanului”.

Prin urmare părinţii trebuie să vadă această perioadă ca fiind una pozitivă şi să înţeleagă că în spatele ei se află strădania asiduă a copilului de a deveni o persoană unică, valoroasă şi independentă, capabilă să stabilească legături permanente cu lumea reală. Înţelegând astfel această perioadă, putem privi negativismul ca pe o „declaraţie de independenţă”, dar una care nu trebuie neapărat să ducă la căderea „guvernului” aflat la putere (a se citii părinţii) sau să ducă la convocarea „congresului” sau la o „nouă legislaţie” ori la o „demonstraţie de forţă”. „Cetăţeanului” trebuie să i se permită să protesteze faţă de schimbarea scutecului (până la urmă, este scutecul lui!), iar „guvernul” îşi poate exercita prerogativele în materie de schimbarea scutecului, fără a declanşa o criză. Când „cetăţeanul” este mic şi nu poate vorbi pentru a-şi susţine punctul de vedere, este nevoie de inventivitate şi răbdare pentru a rezolva problema, iar dacă nu vom trata această situaţie ca pe „conspiraţie împotriva guvernului”, el va dobândi o atitudine dezirabilă vis-a-vis de schimbarea scutecului, apreciind-o ca pe un eveniment obişnuit ce nu-l privează de drepturile omului.

Atenţie! Perioada negativistă este una normală în dezvoltarea personalităţii copilului aducându-i acestuia beneficii, dar în condiţii normale, nu atunci când se transformă în anarhie. A gestiona eficient această etapă înseamnă mult mai mult, copilului trebuie să i se comunice foarte clar care-i sunt drepturile şi responsabilităţile. Dar tot timpul trebuie să îi consolidăm copilului nostru respectul de sine, chiar şi atunci când îl certăm şi corectăm.

Sursa:parinteacum.blogspot.md

Răspunsuri la 10 întrebări frecvente pe care şi le pun părinţii

Business concept isolated on white

Business concept isolated on white

  1. Care sunt calităţile unui părinte bun?

Nevoia cea mai mare a unui copil pe parcursul dezvoltării sale este aceea firească de a-şi crea identitatea personală, de a devei cineva. Părintele dispune în principiu de două calităţi care îi lipsesc copilului, şi anume: capacitatea de a se detaşa de sinepentru a oferi copilului atenţia de care are nevoie şi capacitatea de a da perspectiva realităţii, prin luciditate şi raţiune. Pentru a evoula copilul solicită aceste două abilităţi ale părintelui său: aceea de a fi atent şi receptiv la nevoile copilului şi discernământul specific de a-l îndruma în mod adecvat. Cu toate că nu este uşor pentru un părinte să lase persoana sa pe locul doi sau să îşi înfrângă emoţiile pentru a rămâne raţional, abilităţile specifice adultului menţionate mai sus sunt cele care este bine să predomine pentru a veni în întâmpinarea nevoilor celui mic.

  1. De ce doar unul dintre copii pune probleme?

„Îi iubesc la fel de mult, i-am educat după aceleaşi principii şi totuşi parcă ar fi crescut în familii diferite!” exclamă indignaţi, aşa cum este de înţeles, unii părinţi puşi faţă în faţă cu diferenţele foarte mari dintre comportamentele copiilor lor. Realitatea este însă că rar ne creştem copii în aceeaşi manieră, cu toate că principiile educaţionale rămân aceleaşi. Spiritul în care este aplicată educaţia depinde de multe variablie situaţionalecare pot avea un impact decisiv asupra echilibrului personal al copilului, aceste variabile sunt: condiţiile de viaţă, etapa la care părintele a ajuns în plan personal, evoluţia profesională, poziţia copilului în cadrul familiei, sexul copilului etc. În plus, fiecare copil are un anumit temperament, care poate fi diferit de cel al fratelui său, lucruri care poate pe primul născut nu îl răneau, pentru al doilea pot să reprezinte tragedii. Pe de altă parte, dacă nu avem probleme cu un copil, asta nu exclude faptul că acel copil, „mai cuminte”, poate avea probleme. Aşadar este mai important să fim atenţi la problemele pe care copilul le suferă, decât la cele pe care le cauzează.

  1. Este posibil să ne iubim copiii prea mult?

În general, putem să iubim o altă persoană în două moduri: în maniera unui copil, când vrem să primim dragoste, avem nevoie de ea, şi în maniera unui părinte, cânddragostea este expresia unei disponibilităţi. Cu toţii avem în noi şi o parte de copil şi o parte de părinte, însă când apare copilul pe lume este important ca părintele din noi să îşi asume rolul central şi să fie dispus mai mult să ofere decât să primească. Atunci când fericirea unui părinte depinde de dragostea pe care copilulul i-o oferă lui, şi nu invers, pot apărea dezechilibre. Aşadar, dragostea părintească, dragostea ca disponibilitate, nu poate fi dăunătoare.

  1. Este bine să îi îngăduim copilului să aibă secrete?

A sustrage copilul de la supravegherea părintelui la vârste mici poate însemna chiar o întrerupere a experienţei propriei conştiinţe. Părintele oferă perspectiva realităţii, el învaţă copilul ce este bine şi ce este rău. De aceea, copilul care refuză să îi spună părintelui ce îl preocupă sau refuză să îi povestească un „secret” pe care un alt adult din afara familiei copilului i l-a încredinţat riscă să nu ştie să gestioneze singur situaţia si să se expună la pericole. Totuşi modul în care le cerem să se deschidă faţă de noi trebuie să fie unul iubitor şi plin de consideraţie, nu este indicat să folosim metode invazive precum „Eu ştiu tot ce gândeşti”. Această afirmaţie este înfricoşătoare pentru copil, e ca şi cum i s-ar nega dreptul la o viaţă psihică autonomă. Mesajul sănătos ar fi: „Eu nu ştiu tot ceea ce gândeşti, dar aş vrea să îmi spui ce te preocupă pentru că vreau să am grijă de tine”.

Copii nu trebuie împovăraţi cu secrete! Iar cel mai dăunător exemplu în acest sens este când părinţii îi implică pe cei mici în conflictele lor de cuplu, atunci când mama sau tata îşi confesează sentimentele de ostilitate faţă de soţ/soţie celui mic şi îi cere să păstereze secretul. În raport cu părinţii lor copii îşi doresc un singur lucru, ca ei să fie uniţi, atunci cel mic va divulga secretul celuilalt părinte în speranţa că va repara situaţia conflictuală în acest fel, însă va vedea că tentativa lui de rezolvare se lasă cu certuri şi că el însuşi este învinovăţit pentru că nu a ţinut secretul şi ameninţat cu excluderea din viitoare comunicări. Cred că ne putem cu toţii imagina vinovăţia şi tristeţea care se acumulează în fragilul psihic în formare al copilului. Problemele de cuplu sunt treaba părinţilor şi doar a părinţilor!

  1. Sunt copiii de astăzi prea răsfăţaţi?

Două considerente se iau în calcul cu preponderenţă atunci când vine vorba de a cumpăra ceva unui copil: meritul şi nevoia. Meritul copilului nu are legătură strict la performanţele copilului, vom vedea că poate fi chiar dăunător pentru motivaţia copilului şi pentru imaginea sa de sine ca de fiecare dată când are un succes să fie recompensat cu ceva material. Meritul se referă la cele câteva cerinţe principale pe care le avem de la copii: să facă efortul de a se adapta la exigenţele realităţii fără a face câte o criză de fiecare dată când i se refuză ceva, să dea ce e mai bun din el atunci când face ceva şi să dea dovadă de un minimum de respect faţă de cei care îi înconjoară. Când vine vorba de nevoia pentru lucrul respectiv, unii părinţi au impresia că ceea ce nu este esenţial reprezintă doar un capriciu. Este de avut în vedere că pentru un copil a avea grijă de propria imagine are o importanţă la fel de mare cu a avea grijă de sănătatea sa. De aceea el are nevoie, pentru a se integra printre ceilalţi, de a avea cel puţin câteva din lucrurile care sunt „la modă”. Dacă ţinem cont de faptul că nevoia estenţială a unui copil este aceea de a fi iubit şi înţeles vom constata paradoxul: copii cu adevărat răsfăţaţi, care au fost copleşiţi cu lucruri materiale,sunt cei care de fapt primesc cel mai puţin deoarece părinţii lor nu au ştiut sau nu au avut timp de afecţiune şi le-au oferit în schimb obiecte. Chiar dacă staţi multe ore la serviciu şi vă simţiţi vinovat când ajungeţi acasă este mai important să faceţi din timpul petrecut împreună unul de calitate decât să îi aduceţi copilului un cadou sau să fiţi mai permisiv cu el decât deobicei.

  1. Este important ca un copil să fie crescut de ambii părinţi?

Bineînţeles că este de preferat ca ambii părinţi să se implice, împreună sau separat, în educarea copiilor, însă esenţial pentru copil este să se afle în permanenţă în răspunderea unei persoane care are capacitatea de a-l creşte în mod adecvat. De asemenea, atunci când intervine divorţul este important ca celui mic să i se spună că dacă mama şi tata nu mai sunt soţ şi şoţie, acest lucru nu înseamnă că el nu mai are unul dintre părinţi, el va avea întotdeauna mamă şi tată, indiferent de timpul pe care îl va petrece cu fiecare.Lucrul de care copilul nu se poate dispensa este atenţia sensibilă şi vigilentă care-l ghidează cu dragoste pe parcursul dezvoltării sale.

  1. Cum să împăcăm dorinţa de autonomie a copiilor cu necesitatea de a fi îndrumaţi cu stricteţe?

Nevoia de autonomie a copiilor este un proces care începe la 18 luni şi merge până la 18 ani, iar această nevoie nu este întotdeauna uşor de gestionat. Un părinte nu-i poate încredinţa orice copilului, el este acolo să-l protejeze, însă în acelaşi timp are sarcina de a-l încuraja să se descurce. În aceste condiţii regula pe care părinţii se pot baza ca indicator al nivelului de autonomie pe care să-l îngăduie copilului într-o anumită perioadă de dezvoltare este: copilul care spune că este în stare să facă un anumit lucru trebuie să demonstreze acest lucru. Asistarea copilului în procesul de dobândire a autonomiei şi a responsabilităţii nu implică întotdeauna confruntări majore, atâta timp cât părintele este atent să ofere alternative şi să stabiliească limite. Astfel părintele poate spune: „Dacă vrei să te dai jos din braţe, mă ţii de mână, dacă nu mă ţii de mână te iau înapoi în braţe” Copilului i se acordă libertatea pe care o doreşte, dar cu condiţii, în felul acesta el învaţă să fie responsabil şi ştie exact ce a făcut pentru a i se lua o libertate câştigată, ştie că acţiunile sale au consecinţe.

  1. Este necesar să ne jucăm cu copilul nostru?

La copii, jocul are o funcţie adaptativă, el este activitatea preponderentă la vârstele mici, iar principala sa calitate nu este distracţia ci absenţa consecinţelor asupra vieţii reale. Rolul părintelui în jocul copilului este acela de a-i oferi un partener cu care să-şi încerce puterile sau să colaboreze, după caz. Esenţa contribuţiei părintelui rezidă în calitatea atenţiei pe care o acordă situaţiei, însoţită de preocuparea de a face experienţa de joc agreabilă şi profitabilă, un prilej pentru copil de a se simţi iubit şi confirmat.

  1. Ce înseamnă stima de sine şi cum îl pot ajuta să şi-o dezvolte?

A avea stimă de sine înseamnă a avea convingerea că esti o persoană valoroasă, ceea ce determină un comportament firesc în prezenţa celorlalţi, care nu împinge spre nevoia presantă de a-ţi demonstra cu orice preţ calităţile în faţa celorlalţi sau spre tendinţa de a depinde de judecata celorlalţi. Stima de sine este reprezentată de indulgenţa faţă de propria persoană, de cunoaşterea propriilor limite, de a nu face lucruri care nu-ţi sunt caracteristice doar pentru a fi pe placul altora, de a nu te pune oricând la dispoziţia oricui, de a-i ţine la distanţă pe cei care nu te respectă etc. Aşadar a avea stimă de sine crescută înseamnă a avea capacitatea de a avea grijă de propria persoană şi de a avea propriile standarde în conformitate cu care îţi trăieşti viaţa. Pentru ca un copil să aibă o stimă de sine ridicată este util să folosim laudele descriptive („Ai fost tare curajos când te-ai ridicat singur după ce ai căzut”), criticile constructive („Sunt bucuros/bucuroasă că ai adunat jucăriile din cameră şi aş vrea să te rog ca pe viitor să le pui pe fiecare în cutia ei, în loc de a le pune la grămadă”) şi să îi arătăm că este important pentru noi, acordându-i dragoste, atenţie şi îndrumare.

  1. Cum e posibil să copleşim un copil cu afecţiune şi să primim în schimb dispreţ şi neplăceri?

Atunci când părinţii aşteaptă de la copilul lor să le arate dragoste, se produce o inversiune de roluri, părintele se raportează la iubire ca la o nevoie, nu ca la o disponibilitate. Atunci când părintele iese în aşteptarea nevoilor copilului chiar înainte ca acestea să apară, copilul capătă sentimentul că dintre ei doi, el este cel care oferă mai mult. Acesta ajunge să considere că aduce atât de mult în relaţie prin simplul fapt că există, încât nu trebuie să i se mai ceară nimic. Astfel cea mai mică cerinţă care i se adresează sau cea mai neînsemnată frustrare poate determina un potop de proteste. Pentru a ieşi din această situaţie este necesar ca, oricât de dificil ar fi, părintele să renunţe la aşteptările unei educaţii fără constrângeri şi să lase copilul să îşi descopere nevoile şi să recunoască rolul părintelui ca persoana cea mai adecvată de a răspunde la ele, inclusiv nevoia de a fi iubit pe care înainte nu o conştientiza fiind coleşit cu atenţie.

Sursa:parinteacum.blogspot.md

Parenting după divorţ

parenting dupa divort

În orice familie divorțul este o situație dificilă, care rareori rezolvă toate problemele, ci mai degrabă generează noi provocări legate de felul în care părinții, separați acum,  gestionează timpul petrecut cu copiii. Este necesar să învețe să facă acest lucru cât mai puțin perturbator posibil (pentru toți cei implicați), întrucât cei doi continuă să fie părinții copiilor, indiferent care este relația dintre ei. Iar o altă idee frecvent repetată, legată de familiile care trec printr-un divorț, este că li se recomandă ca întotdeauna să pună pe primul plan nevoile și interesele copiilor.

Cu toții suntem de acord cu aceste principii generale. Este mai dificil să găsim soluții concrete pentru a le pune în practică, cu atât mai mult cu cât familia traversează o perioadă încărcată emoțional iar abordările rezonabile nu sunt întotdeauna ușor de identificat.

Dincolo de detaliile organizatorice și juridice care reglementează timpul petrecut de copil cu fiecare părinte, este important să asigurăm și confortul emoțional al copilului care trece printr-o astfel de situație. În acest sens, pot fi utile pentru părinți următoarele recomandări:
•    Alternați sarcinile legate de copil – vizite la medic, însoțitul în excursii cu clasa, organizarea petrecerilor sau a vizitelor la prieteni. Încercați să evitați situațiile în care un părinte este responsabil cu distracția, iar celălalt este responsabil de îndeplinirea diferitelor sarcini. Chiar dacă unul dintre părinți stă cu copilul doar în week-end, în această perioadă îl poate ajuta pe copil la realizarea unor mici proiecte legate de școală sau a altor sau a altor responsabilități cum ar fi alegerea unui cadou pentru un prieten. De multe ori un părinte percepe, în mod real sau distorsionat, un dezechilibru în ceea privește împărțirea responsabilităților cu celălalt părinte iar discuțiile menite să rezolve situația nu se soldează întotdeauna cu succes (cu atât mai mult cu cât vin pe fondul unor neînțelegeri anterioare și a unui deficit de comunicare care au și dus la divorț). O astfel de situație poate să fie extrem de frustrantă pentru părinte, mai ales dacă copilul va prefera compania părintelui relaxat, responsabil cu distracția. Încercați însă să nu pierdeți din vedere că, pe termen lung, copilul va realiza care dintre cei doi părinți a fost sursa sa de siguranță și de consecvență.

•    Susțineți în fața copilului demersurile inițiate de celălalt părinte, regulile pe care acesta le stabilește. Ideal ar fi ca ambii părinți să cadă de acord asupra a ceea ce înseamnă comportament nedorit al copiilor și să îl sancționeze în mod predictibil și consecvent. Frecvent se întâmplă însă ca ei să nu ajungă la un astfel de acord și să aibă reguli și consecințe diferite. Atâta timp cât ele sunt predictibile pentru copii și consecvent aplicate, aceste diferențe nu vor afecta în mod negativ copilul, căruia însă trebuie să i se acorde o perioadă de adaptare la întoarcerea de la celalalt părinte. Pentru ca adaptarea să se realizeze cât mai lin, este bine ca pentru această perioadă de tranziție părintele să planifice o serie de activități mai puțin structurate: să se uite împreună la un film, să prepare prăjitura favorită, să joace un joc (și nu teme sau curățenie în cameră). Ceea ce însă ar trebui să evitați să faceți este să învinovățiți celalalt părinte pentru faptul ca stabilește niște reguli în încercarea de a-l face pe copil să prefere compania dvs. De asemenea, nerespectarea regulilor nu trebuie sancționată cu diminuarea sau retragerea timpului pe care copilul îl petrece cu celălalt părinte, dar nici cu amenințarea că va fi trimis să stea cu celălalt părinte.

•    Încurajați și susțineți în permanența copilul să se vadă cu celalalt părinte. Refuzul de a vizita un părinte este o situație dureroasă pentru cel respins și ambii părinți ar trebui să se implice pentru a-l face pe copil cât mai confortabil cu plecarea la celalalt. O abordare benefică ar fi să planifice pe pași mic acest moment: mai întâi părintele vine în vizită în casa în care copilul petrece cea mai mare parte din timp și petrece un timp plăcut cu acesta aici. Următorul pas ar fi ca părintele cu care locuiește copilul să meargă în parc cu acesta și ulterior acolo să vină și celălalt părinte. Mai întâi părintele cu care copilul este obișnuit pleacă pentru perioade scurte de timp și îi lasă singuri pe cei doi, iar apoi, pe măsură ce copilul se simte mai confortabil, acest interval de timp va crește. În cele din urmă copilul va merge să viziteze și casa celuilalt părinte, inițial pentru o perioadă scurtă, care va crește treptat până când va ajunge să rămână și peste noapte acolo. O astfel de expunere treptată a copilului este utilă și când în viața unui părinte apare un nou partener de viață, întâlnirile cu acesta organizându-se mai întâi în afara casei și pe intervale scurte de timp. Este important să încurajați contactele copilului accesul copilului la celalalt părinte și să nu respirați ușurați dacă acesta refuză să îl vadă, pentru că, de exemplu, oricum nu sunteți de acord cu felul în care acesta gestionează copilul sau cu modul în care se raportează la divorț (de ex., dacă va învinovățește). Copilul are nevoie să învețe din proprie experiență despre punctele tari și slăbiciunile celor doi părinți. Dacă îi veți limita aceste experiențe și veți încerca să îi impuneți propriileopinii, vă puneți în pericol propria relație cu copilul, pe termen lung.

•    Asigurați pe cât posibil accesul copilului la celalalt părinte (telefon, email, un jurnal pe care să îl completeze alternativ) și fiți alături de el atunci când își exprimă dorul de părintele care lipsește. Încurajați-l să-și exprime emoțiile, inclusiv printr-un desen sau o scrisoare pentru părintele absent,  și explicați-i că este normal să se simtă așa. Permiteți-i copilului să aibă la el o poză a celuilalt părinte sau să aducă jocuri/cărți pe care obișnuiește să le joace/citească cu acesta.
În toate aceste demersuri, nu învinovățiți și nu vă certați cu celalalt părinte, mai ales în fața copilului. Alegeți să aveți aceste discuții când sunteți calm, referindu-vă la dvs., la ce simțiți și gândiți – exprimați astfel o opinie proprie (care nu e neapărat cu valoare de adevăr), fără a-l acuza pe celălalt. Dacă nu reușiți să vă păstrați calmul, comunicați în scris, având astfel șansa să recitiți și să nu reacționați impulsiv sau chiar să cereți feedback de la un prieten. Și, nu în ultimul rând, renunțați să încercați să controlați ce face celălalt părinte cu copilul (atât timp cât acesta nu este pus în pericol). Amintiți-vă că sunteți responsabil doar pentru propriile acțiuni și că rolul dvs. este de a-l ajuta pe copil să treacă cât mai bine peste această perioadă, chiar dacă asta presupune să luați apărarea celui de care ați ajuns să divorțați din cauza neînțelegerilor.

Sursa: www.parintibuni.ro

Comunicarea părinte-copil

Una dintre cele mai importante abilităţi ale unui părinte este comunicarea, iar acest material îşi doreşte să ofere informaţii folositoare cu privire la modul în care părinţii îşi pot îmbunătăţi această abilitate.


Buna comunicare dintre părinte şi copil reprezintă elementul cheie ce creşte respectul de sine al copilului  şi, totodată, ajută la construirea unei relaţii armonioase.

Principiile de bază ale comunicării părinte-copil:

  • Atunci când copilul doreşte să discute cu dumneavoastră, este indicat să închideţi televizorul sau să amânaţi lectura articolului din ziar.
  • Dacă copilul vă povesteşte ceva important evitaţi să răspundeţi la telefon în acelaşi timp.
  • Respectaţi intimitatea copilului dumneavoastră şi evitaţi conversaţiile cu “spectatori”. Persoanele străine pot fi implicate în discuţie numai dacă tema conversaţiei o cere.
  • Învinovăţirea copilului în faţa persoanelor străine conduce către resentimente şi ostilitate din partea acestuia.
  • Evitaţi discuţiile “de sus”. Modul în care se realizează contactul vizual trebuie să sugereze existenţa unei relaţii de parteneriat.
  • Dacă sunteţi supărat sau furios, este bine să amânaţi discuţia pentru mai târziu când veţi fi mai liniştit şi când veţi putea face o analiză obiectivă a situaţiei.
  • Ascultaţi activ, chiar şi atunci când sunteţi obosit.
  • Ascultaţi cu atenţie şi fiţi politicoşi. Evitaţi să întrerupeţi copilul atunci când încearcă să vă comunice ceva.
  • Evitaţi să căutaţi sensuri şi pericole ascunse atunci când copilul dumneavoastră vă împărtăşeşte o întâmplare din viaţa lui.
  • Înlocuiţi “De ce?” cu “Ce s-a întâmplat?“
  • Dacă aveţi cunoştinţă de o situaţie anume este indicat să confruntaţi în mod direct copilul cu informaţiile deţinute. Evitaţi să apelaţi la terţe persoane pentru a afla adevărul.
  • “Morala” făcută copiilor nu face altceva decât să închidă canalul comunicării, astfel, încercaţi să reduceţi frecvenţa “episoadelor” moralizatoare.
  • Evitaţi să caracterizaţi comportamentele copilului folosind cuvinte injurioase sau etichetări ironice.
  • În urma discuţiilor, copilul trebuie să rămână întotdeauna cu sentimentul că este acceptat, chiar dacă ceea ce v-a împărtăşit nu este pe placul dumneavoastră.
  • Lăudaţi efortul copilului de a comunica şi astfel veţi întări canalul comunicării.

Sursa: www.parintibuni.ro

Cum să cresc un copil calm şi echilibrat emoţional

ehewalth

Una dintre cele mai mari provocări ale rolului de părinte constă în asigurarea unui context favorabil dezvoltării emoționale a copiilor. Mai ales gestionarea furiei este percepută de către părinţi ca fiind dificilă. Furia însă este o emoție normală care exprimă anumite nevoi ale copilului. Așadar ceea ce îi rămâne de făcut părintelui este să gestioneze furia copilului învățându-l, pe acesta, regulile pentru exprimarea adecvată a emoțiilor sale.


Faptul că un părinte îşi iubeşte copilul şi îşi doreşte să aibă succes în viaţă nu este suficient pentru ca acel copil să fie echilibrat emoţional. Este necesar ca părintele să facă  un scop în sine din creşterea unui copil calm care să devină un adult matur din punct de vedere emoţional. Mulţi părinţi îşi propun diverse obiective pentru copii  – să atingă un nivel cât mai înalt de educaţie, să se înscrie la diverse sporturi, să fie popular la şcoală – concentrându-se mai puţin pe trăsăturile personale şi emoționale ale copilului. Or, a avea un copil echilibrat emoţional este un obiectiv ce trebuie urmărit în fiecare moment şi în fiecare interacţiune cu copilul.

Există însă o serie de recomandări practice care pot să ghideze comportamentul părintelui faţă de copilul său:
1. Fii activ şi pro-activ în relaţia cu copilul tău. Îndrumă-l pe copilul tău din punct de vedere emoţional şi nu te aştepta ca el să înveţe de la sine cum să îşi gestioneze emoţiile.
• Vorbeşte-i deschis despre emoţii, ajută-l să înţeleagă că aceste trăiri sunt normale. Nu aştepta până când copilul se comportă nepotrivit (se trânteşte pe jos într-un magazin, de exemplu, ci explică-i în prealabil care este tipul de comportament pe care îl aştepţi de la el în diverse situaţii, care sunt regulile pe care trebuie să le respecte (”Vom merge la magazin, iţi mai aminteşti regulile despre care am vorbit? Asigură-te că te pot vedea în fiecare moment, iar atunci când te superi pentru că nu îţi cumpăr ceea ce doreşti, îmi spui cum te simţi şi nu te trânteşti pe jos ţipând. Dacă nu reuşeşti să respecţi aceste reguli vom merge direct acasă. Dacă însă te comporţi aşa cum am vorbit, pe drum ne vom opri în parc, la leagăne”).
• Pune accentul pe comportamentele dezirabile ale copilului, cum sunt acelea de a lua în considerare opiniile şi emoţiile celuilalt, acela de a-şi cere scuze atunci când e cazul, în loc să îi spui ce nu trebuie să facă atunci când este furios (să nu întrerupă, ridice tonul, ameninţe, arunce cu lucruri etc. ).
•  Concentrează-te pe soluţii, întrucât copii nu au nevoie să le spui şi tu că au o problemă, ci mai degrabă se aşteaptă ca cineva să le spună ce pot face referitor la problema pe care o au. Astfel, în loc să îi ceri copilului ”nu ţipa, îi deranjezi pe cei din jur”, ai putea să îi spui ”îmi dau seama că eşti furios și că ai o problemă. Dacă ai coborî puţin tonul astfel încât să înţeleg care e problema, poate te-aş putea ajuta.

2. Inițiază dialogul emoțional cu copilul cât mai devreme: încă de la vârsta de 3 luni copilul începe să vorbească, prin intermediul emoţiilor, despre ceea ce îşi doreşte. Important este ca tu să îi răspunzi pe un ton calm, folosind cuvinte care să îl liniştească, chiar dacă el nu ştie încă să vorbească. În felul acesta îţi înveţi copilul că emoţiile nu te fac să te simţi inconfortabil, că nu îţi este frică de furia lui. Aceasta este calea prin care copilul învaţă că emoţiile sunt normale, că nu trebuie să şi le suprime pentru a nu te supăra, dar că nicinu poate să le folosească ca un mijloc de control asupra celor din jur.

3.  Creează contexte din care copilul să înveţe cum poate face faţă unor emoţii neplăcute şi nu aştepta să foloseşti în scop educative doar situaţiile în care copilul este furios. Poţi alege şi încerca una din următoarele variante:
•  Joacă un anumit joc cu copilul şi nu îl lăsa să câştige. Această situaţie poate fi un punct de pornire într-o discuţie despre cum se simte copilul (sau alte persoane) atunci când pierde, despre cât de furios este şi ce poate face cu această emoţie. Într-o astfel de discuţie nu există răspunsuri corecte sau greşite, scopul ei fiind acela de a-l face pe copil să se gândească la furie şi la cum o poate gestiona. Sugerează-i copilului şi convinge-l să încerce, că poate să îşi gestioneze furia realizând o activitate care îi face plăcere sau cu care părinţii mai degrabă să fie de acord decât să o interzică.
•  Prezintă-i copilului situaţii în care sunt încălcate diverse principii morale (de exemplu, fairplay-ul) şi discută cu el despre cum s-ar simţi într-o astfel de situaţie, dacă furia ar fi justificată şi cum ar putea acţiona într-un asemenea context.
•  Fă cu copilul mici jocuri de rol în care el trebuie să îl interpreteze pe cel ce este furios şi îl răneşte pe celălalt. Încearcă să îl faci să se pună în locul celui rănit pentru a evalua dacă merită să răneşti pe cineva doar pentru că tu eşti furios.

4. Fii un model pozitiv pentru copil, controlează-ţi propria furie, altfel nu te poţi aştepta ca copilul tău să o facă. S-ar putea să nu fi cel mai bun exemplu pentru copilul tău dacă răspunzi pozitiv la una din întrebările de mai jos, în aceste condiții gestionarea furiei fiind o experienţă de învăţare atât pentru tine, cât şi pentru copilul tău:
•    Eşti iritat sau furios cel puţin odată pe zi?
•    Când eşti furios, rămâi în starea asta mai mult de 30 de minute?
•    Ai împins sau lovit pe cineva vreodată, când ai fost furios?
•    Crezi că eşti mai furios decât multe alte persoane din jurul tău?
•    Ţi-ai pierdut vreodată locul de muncă din cauza unei crize de furie?
•    Ai pierdut vreun prieten din cauza unei crize de furie?

5. Învaţă-l pe copil că el este responsabil de emoţiile pe care le simte, că acestea exprimă nevoi ale sale şi că nimeni nu îl poate face să se simtă într-un anumit mod. Corectează-l întotdeauna, sugerându-i să folosească persoana I-a singular când exprimă emoţii (în loc de ”Ionel m-a înfuriat…” învaţă-l să spună ”eu m-am înfuriat când Ionel nu mi-a dat jucăria”).

6. Învaţă-l să diferenţieze emoţiile, să descrie ceea ce simte, mai nuanţat decât a spune ”mă simt bine/rău”. Pornind de la situaţiile concrete de viaţă pe care copilul le trăieşte anumite emoţii sau de la exemplul personal îl poți învăţa să denumească emoţii diferite. Dincolo de denumirea corectă a emoţiei pe care o trăiește, pentru copil este important să identifice şi cauzele acesteia. Tot părintele este cel care trebuie să îl ghideze prin întrebări către identificarea lor, pornind de la premisa că, cel mai frecvent, emoţiile negative sunt generate de: critică şi alte comentarii negative care îi afectează copilului imaginea de sine; abuz fizic sau ameninţări; imposibilitatea de a obţine ceea ce îşi doreşte; lipsa de control, vulnerabilitate (de exemplu, certurile părinţilor, îmbolnăvirea cuiva drag).

Identificarea emoţiilor şi a cauzelor acestora este extrem de importantă pentru gestionarea stărilor emoţionale.

Pe de-o parte, poţi să îl ajuţi pe copil să facă faţă emoţiei în sine comutându-i atenţia spre o activitate, un lucru pozitiv sau îndepărtându-l de contextul în care trăieşte emoţia (o mică plimbare, de exemplu). De asemenea, copii pot fi învăţaţi diverse tehnici de relaxare cu ajutorul respiraţiei (să inspire adânc, să numere până la 5 cu respiraţia oprită şi apoi să expire) sau al imaginaţiei (să se gândească la un lucru/loc plăcut – poate fi compusă împreună cu el o mică poveste plăcută la care să se gândească atunci când trăiește o emoţie puternică – frică sau furie).

În acelaşi timp, poţi să îl înveţi pe copil să se adreseze și cauzei generatoare de emoţii. El poate să îşi exprime punctul de vedere asupra situaţiei în faţa celorlalţi sau poate apela la ajutorul unui adult.  Esenţial este ca atunci când îi confruntă alte persoane să o facă într-o manieră non-agresivă. Pot face acest lucru dacă iniţial (când emoţia este foarte puternică) să se retragă din situaţie, întorcându-se ulterior pentru a discuta problema, prezentând perspectiva lui şi fără al învinovăţi pe celălalt.

Întrucât furia este una dintre primele emoţii pe care părinţii le observă la un nou născut, gestionarea ei nu începe niciodată prea devreme. Or gestionarea ei nu înseamnă doar intervenţia într-un moment de criză, ci, mai ales, prevenirea apariţiei unor astfel de momente prin învăţarea unor căi de exprimare adecvată a acestei emoţii. În acest sens, recomandările de mai sus îţi pot uşura semnificativ relaţia cu copilul tău şi îi pot asigura acestuia starea de bine atât de necesară pentru dezvoltarea lui cognitivă şi socială.

Sursa: www.parintibuni.ro

Nu vreau iStock_000017220924Small

Încăpăţânat”, „are personalitate puternică”, „temperamentală”, „Gică-Contra de mic sau răsfăţată, obraznic”, „i s-a dat nas” – toate sunt descrieri ale greutăţilor cu care se confruntă un părinte când copilul începe să spună „NU”- să refuze să facă ceea ce-i cere.

În articolul anterior (vezi VREAU) am vorbit despre curiozitatea şi nevoia de explorare specifică a copiilor în intervalul de vârstă 1-2 ani, ca „motor” util în dezvoltarea abilităţilor copiilor, a simţului limitelor, a ceea ce este potrivit şi nepotrivit pentru siguranţa lor.

În continuare, vom vorbi despre refuzul copiilor în perioada de preşcolaritate (3-6 ani), despre criza opoziţionismului fiziologic cu care mulţi dintre părinţi se întâlnesc în această etapă de vârstă a copiilor lor.

 Câteva informaţii sau „La ce este normal să ne aşteptăm”

De la naştere până la 18 luni copiii nu au abilităţi de autoreglare comportamentală (acţionează în funcţie de context, uneori impulsiv, adică fără să se poată gândi la efectele acţiunilor lor) şi emoţională (adică le este foarte greu să se liniştească singuri). Ceea ce înseamnă că la acestă vârstă copiii:
• nu au încă abilităţi de gândire care să le permită să se gândească la consecinţele acţiunilor lor (de exemplu, dacă trag vaza de cristal –preferată a bunicii!!!- de pe masă, mă poate răni sau se poate sparge),
• nu înţeleg regulile (ceea ce nu însemnă că spre sfârşitul acestui interval nu vom începe să le vorbim despre ele şi să-i familiarizăm cu ele),
• nu au abilităţi de gândire care să le permită să vă sfideze în mod deliberat (Aşa că încercaţi să nu o luaţi personal! Nu are ceva cu dvs!).

La această vârstă şi, ulterior, pe parcursul întregii preşcolarităţi, copilul se va regla emoţional şi comportamental cu ajutorul unui adult (conectat cu copilul, care este dispus să se gândească la ce îl face pe copil să se comporte diferit de cum se aşteaptă), proces numit reglare interactivă (psihobiologică) sau co-reglare (A. Schorre, P. Ogden, 2002).

De obicei, la acestă vârstă, funcţionează redirecţionarea atenţiei şi a comportamentului copilului spre o altă sursă de interes (îi oferim o altă jucărie, obiect sau îl angajăm în altă activitate).

De la 18 până la 36 de luni copiii încep să înţeleagă că sunt separaţi de părinţi şi vor să demonstreze că pot face lucruri singuri, independent de părinţi, că pot avea o formă de control asupra lumii sale, asupra mediului în care trăiesc. Forma cea mai la îndemână pentru copii pentru a arăta acest lucru este să-ţi spună „NU!”.

A face lucruri împotriva dorinţei părinţilor sau bunicilor (a refuza ce li se cere să facă într-un moment, a refuza) reprezintă o primă formă de motivaţie pentru copil, care duc cu timpul la construirea încrederii în el.
Din acest motiv, dar şi din alte cauze (dificultăţi emoţionale personale ale părinţilor sau ale persoanelor de îngrijire, fie că sunt bunici, bone sau rude care stau cu copiii de a pune limite sau de a confrunta comportamentele nepotrivite ale propriilor copii, e vorba despre cele care antrenează răspunsuri emoţionale şi comportamentale de disconfort, frustrare, furie), este posibil să vă confruntaţi cu dilema:

 Cum să-l fac să se simtă în control, dar în acelaşi timp să îl încurajez să facă alegeri potrivite/ pozitive?

Întrebări pentru părinţi
Iată câteva întrebări pe care vi le puteţi încerca să vă răspundeţi, în încercarea de a afla de ce copilul spune „NU”:
• Ce refuză copilul dv. să facă? Ce au aceste lucruri în comun? Refuză să se trezească, să se îmbrace, să renunţe la o activitate plăcută (un joc) pentru a trece la o activitate mai puţin plăcută, să mânănce, să facă la oliţă sau la WC. Copiii au nevoie să fie consideraţi de mici ca” persoane” şi trataţi cu consideraţie şi respect pentru faptul că sunt proprietari ai corpului lor. Corpul lor este singur lucru pe care îl pot controla şi pe care au nevoie să înveţe să îl controleze singuri, cu ajutorul dv. Chiar dacă este extrem de greu pentru un părinte să-şi privească copilul care refuză să mănânce sau facă caca, insistenţele, presiunea, intruziunile din partea adulţilor înrăutăţesc opoziţionismul copiilor.
• Cu cine manifestă mai frecvent acest refuz? Cu părinţii, cu bunicii, cu bona, cu educatoarea etc.? Cu toţi, deopotrivă sau doar cu unii şi numai cu unii ? Când comportamentul de refuz se manifestă cu anumite persoane este de observat,ce fac persoanele faţă de care copilul este mai puţin compliant, faţă de cele cu care copilul este cooperant :
• cum îi solicită adultul să facă lucrul respectiv (tonul vocii, toleranţa la frustrare, toleranţa la propriile emoţii de disconfort ale adultului – unii părinţi se înfurie şi ridică vocea la copil, venindu-le greu să tolereze nesupunerea- „Un mucos, un ţâşti-bâşti ca ăsta îmi răspunde mie!!!, plus activarea unor convingeri despre ce înseamnă autoritatea parentală, aspect critic dacă se întâmplă să fiţi tată, patron/patroană, antrenor/antrenoare, manager, şef de echipă, director de şcoală sau şef de bloc! Altor părinţi le este greu să tolereze plânsul zgomotos al copilului, celor cărora „li se rupe inima”, situaţie în care preferă să renunţe să mai insiste, să-i lase pe copii să facă ce vor. Iar în această categorie aţi fi surprinşi să aflaţi cât de mulţi taţi se află.
• dacă îi lăsaţi suficient timp să poată realiza ceea ce-i cereţi. Unii părinţi se aşteaptă de la copii să facă ceea ce le cer, precum, pe vremuri, în armată, „îndată şi la timp”, pierzând din vedere faptul că un copil are şi el o perioadă de latenţă şi că nu este un soldat!
• care este răspunsul adultului când copilul refuză. Ridică vocea, devine ameninţător, şantajează, „cumpără” bunăvoinţa copilului, promiţăndu-i o recompensă sau observă, încearcă să înţeleagă, oferă alternative dezirabile copilului, explică
• Când, în ce moment al zilei, în ce parte a săptămânii este mai probabil să manifeste acest comportament? Dimineaţa după ce se trezeşte – moment de vulnerabilitate pentru mulţi copii – sau seara când este obosit, situaţii în care copiii au nevoie de puţin mai mult timp să se adapteze sau să fie ajutaţi să se liniştească
• De ce credeţă că o face? Ce „obţine” astfel? Este un exerciţiu de independenţă, îi este greu să accepte o schimbare de rutină, să tolereze o emoţie de disconfort
• Cum reacţionaţi de regulă când copilul se opune/ refuză să facă ceea ce-i cereţi? Ce funcţionează? Ce nu funcţionează? Ce concluzii puteţi trage din asta?

Temperamentul
Copiii cu reacţii emoţionale intense, precum şi cei care sunt mai precauţi şi mai rezervaţi este mult mai probabil să fie opoziţionişti, comparativ cu copiii cu temperament uşor adaptabil şi flexibili. Spre deosebire de ultimii, primii sunt „daţi peste cap” şi de schimbările obişnuite survenite în rutinele lor de viaţă, ceea ce va antrena mai frecvent din partea lor proteste şi opoziţie.

Persistenţa – ca trăsătură de temperament – unii copii, descrişi de părinţi ca „încăpăţânaţi” au ca şi caracteristică biologică a sistemului nervos faptul că renunţă greu la ceva ce fac, ce-şi doresc sau în faţa situaţiilor noi au nevoie de mai mult timp pentru a se obişnui, pentru a schimba cursul propriilor acţiuni.

Soluţii posibile
1. Anticipaţi din vreme posibile momente de opoziţie.
2. Răspundeţi cu înţelegere. Validaţi (numiţi-le) emoţiile, stările copilului („Vad că acum îţi este greu să te opreşti din uitatul la desene animate! Înţeleg că îţi este greu sa strângi jucăriile”).
3. Stabiliţi limite. Anunţaţi-l din timp pe copil, de fiecare dată înaintea situaţiei („Acum voi da drumul la desene. Te voi anunţa cu 5 min înainte să opresc desenele!”)
4. Oferiţi alternative care sunt acceptabile. Oferiţi copilului astfel un grad de control asupra hotărărilor sale („Poţi să te îmbraci cu pantalonii roşii sau cu cei maro.”)
5. Nu intraţi în lupta de putere! Şi mai ales, nu vă angajaţi în lupte inutile.
6. Folosiţi umorul- ajută!

Sursa: www.parintibuni.ro

Prieteni buni pentru copilul meu

kids and friends

Odată cu înaintarea în vârstă prieteniile între copii solicită formarea de abilităţi şi competenţe. Ca părinţi este important să ajutaţi copilul să „navigheze” în lumea lui socială prin echiparea lui cu acele competențe care îl ajută să îşi aleagă în mod înţelept prietenii.

În timpul şcolii, viaţa socială a copiilor se schimbă şi mai mult faţă de grădiniţă, interesul fiind tot mai mult către relaţionarea cu copii şi construirea de prietenii, iar în funcţie de temperamentul copilului dumneavoastră, este importantă alegerea unor prieteni care să încurajeze şi să provoace ceea ce e mai bun în el, important fiind ca ei să fie ghidaţi în formarea unor relaţii sănătoase.

Cum puteţi face asta, ca părinţi?

Educarea
Vorbiţi cu copilul despre recunoaşterea unui prieten bun, în acelaşi mod în care îl învăţaţi despre siguranţa cu bicicleta, traversarea unei străzi, sănătate şi alte pericole. Cu cât începeţi mai devreme cu atât e mai uşor să îl ghidaţi în acest proces de construire a unor relaţii sănătoase. Asta înseamnă, de exemplu, cum ar trebui să se trateze prietenii unii pe alţii. Vorbiţi cu copilul de multe ori despre asta şi explicați că prietenii buni îi respectă pe ceilalţi, respectă reguli şi îi ajută pe cei care au nevoie. Cu cât copilul ştie mai mult despre ceea ce este un prieten bun, cu atât îi va fi mai uşor să îl recunoască şi să fie, la rândul lui, un prieten bun.

Imitaţie
Pe măsură ce învăţaţi copilul despre prietenii sănătoase, nu uitați să le arătaţi asta în propria viaţă. Ştim cu toţii că ceea ce se vede în casă este primul model şi unul foarte important pentru copil. Demonstrarea unor relații şi abilităţi bune în relaţia cu soțul dumneavoastră, lăsând timp pentru a „hrăni” prieteniile strânse cu alții, din afara casei, este la fel de important sau poate chiar mai important decât educarea verbală a copilului, despre care vorbeam anterior.

Comunicare

În timp ce este important să vorbim despre ceea ce face un prieten bun, este, de asemenea, oportun, să identificăm acele comportamente care nu sunt binevenite. Evitaţi să vă concentraţi asupra exemplelor specifice cu copii „buni” şi „răi” şi de ce aceştia sunt aşa, explicaţi, în schimb, valorile pe care le trăiesc în casă, cum ar fi limbajul pozitiv, respectul pentru ceilalți, dăruire, și fair-play. Aţi putea face asta afirmând: „În casa noastră, avem anumite reguli pe care le urmăm. Când cineva vine în vizită și refuză să urmeze aceste reguli, nu arată respect, și asta îi poate întrista pe ceilalţi. Avem parte de mai multă distracţie dacă petrecem timp cu prieteni care respectă regulile”.

Facilitare
Pentru a încuraja relațiile sănătoase, creaţi oportunități pentru copilul dumneavoastră de a se juca cu copii care pot avea o influenţă pozitivă asupra lui. Stabiliţi zile în care alţi copii pot să vină în casa voastră şi observaţi cum se joacă împreună, apoi încurajaţi alte întâlniri cu acei copii care credeţi că sunt modele bune de urmat pentru copilul vostru.
Şcoala şi anturajul din şcoală sunt factori deloc de neglijat. Copii din școli mai bune tind să aleagă prieteni cu mai multe caracteristici „prosociale”, cum ar fi note bune, prezență bună, și implicarea în activități extrașcolare.

Relaţionează
Petrece timp cu copilul şi construieşte relaţia cu el. O relaţie bună este cea în care copilul şi părintele sunt implicaţi împreună în activităţi, vorbesc frecvent şi îşi exprimă afecţiunea unul faţă de celălalt.
Copiii învaţă cum să relaţioneze cu oamenii, din relaţiile pe care le au în interiorul familiei, din schimburile care au loc zilnic, în cadrul acesteia.

Construirea unor relaţii sănătoase în viaţa copilului presupune, de asemenea, ajutarea, susţinerea lui, din partea părinţilor, în formarea unor abilităţi pozitive de relaţionare care vor trece “testul” timpului şi vor reprezenta pentru copil experienţe de dezvoltare.

Sursa: www.parintibuni.ro

Implicarea părinţilor şi succesul şcolar al copiilor

Happy Young Hispanic Boy Ready for SchoolNu este suficient ca un părinte să îşi trimită cu conștiinciozitate copilul la şcoală în fiecare zi pentru ca acesta să aibă succes. Implicarea părinților în educaţia copilului, la şcoală şi acasă, are un impact semnificativ asupra succesului copilului şi a vieţii sale, în general. Conform cercetărilor, copiii unor părinţi implicaţi: absentează mai rar; se comportă mai bine; au performanţe şcolare mai bune; acced la nivele mai înalte de educaţie.

Cercetările arată că un mediu familial care încurajează învăţarea este mai important decât venitul părinţilor, nivelul educaţional sau background-ul cultural. Implicându-se activ în educaţia copiilor lor, părinţii le transmit acestora un mesaj important: că sunt interesaţi de activităţile copiilor, iar şcoala este importantă.

Există câteva modalităţi concrete prin care părinţii se pot implica în educaţia copiilor lor.

Acasă: citiţi copilului dvs., discutaţi cu copilul cărţile şi poveştile pe care i le citiţi, ajutaţi-l pe copil să îşi organizeze timpul, limitaţi privitul la televizor în serile din cursul săptămânii, discutaţi în fiecare zi cu copilul despre ceea ce s-a întâmplat la şcoală, verificaţi-i temele de casă în fiecare seară.

La şcoală: Întâlniţi-vă cu învăţătoarea pentru a discuta despre cum şi când este nevoie de ajutorul dvs., în funcţie şi de interesele pe care le aveţi. Oferiţi-vă voluntar. Părinţii pot: să ajute în sala de curs, să desfăşoare activităţi individuale cu copiii (de ex., să citească), să ajute copiii cu nevoi educaţionale speciale, să ajute desfăşurarea activităţilor în diferite laboratoare (informatică, ştiinţe, ateliere de teatru sau alte arte), să însoţească elevii în excursii, să antreneze echipele de sport ale şcolii, să vorbească elevilor despre cariera lor sau despre experienţele profesionale, să ajute la scrierea unor articole despre şcoală.

Toate aceste activităţi reprezintă o oportunitate pentru părinţi de a interacţiona cu personalul şcolii şi cu ceilalţi părinţi. Astfel ei pot afla informaţii despre activităţile zilnice şi despre climatul şcolii, ceea ce îi ajută să înţeleagă cum este şcoala unde învaţă copilul lor. În ceea ce privește propriul copil, părintele poate astfel să îl ajute în activitățile școlare, dar, în același timp, creează un context adecvat pentru discutarea unor probleme delicate şi servește ca model de comportament responsabil.

Una dintre problemele cele mai frecvente care îi preocupă pe părinții copiilor și care, într-adevăr, are influență pe termen lung asupra parcursului școlar al copilului, este interesul pentru lectură. Un astfel de interes poate fi cultivat prin acțiuni susținute, încă de la vârste fragede ale copilului, când părintele îi poate citi cu voce tare. Cu cât vei fi mai entuziasmat când vei citi, cu atât copilul va fi mai încântat.

Cel mai important este să ți seama de ritmul copilului și să te asiguri că se distrează. Atunci când citești: urmărește cu degetul pe carte pe măsură ce citești; folosește voci special și diferite pentru personaje, precum și interjecții, citește cu intonație. Aceasta îl va ajuta pe copil să devină mai interes de poveste; oprește-te și uitați-vă la ilustrații. Faceți legătura dintre ilustrații și ceea ce citești. Cere-i copilului să povestească ce se întâmplă în ilustrații; invită-l pe copil să ți se alăture când se repetă o anumită frază în poveste; fă legătura între evenimentele din poveste și evenimente similar din viața lui; dacă copilul te întreabă ceva, oprește-te și răspunde-I la întrebare. Povestea ar putea fi pentru copil un context să își exprime gândurile și să își rezolve propriile sale probleme; continuă să-i citești copilului și după ce el învață să citească. În felul acesta copilul poate asculta și înțelege povestiri mai dificile decât cele permise de capacitatea lui de a citi.

Odată ce copilul învață să citească el-însuși, pune-l să îți citească cu voce tare. Aceasta va întări încrederea lui în abilitatea sa de a citi, și, în general, de a dobândi noi abilități. Dacă copilul îți cere ajutor la citirea unui cuvânt, răspunde-i imediat, astfel încât să nu piardă sensul poveștii. Nu îl forța să repete și el cuvântul respectiv, dar lasă-l să o facă dacă acest lucru vine din propria inițiativă. Dacă copilul înlocuiește un cuvânt cu un altul, nu îl corecta dacă sensul este același. Dacă înlocuirea schimbă sensul (de exemplu, înlocuiește ”lac” cu ”loc”), roagă-l să citească propoziția de la început pentru că nu ești sigur ca ai înțeles bine. Fii atent la semnele de oboseală ale copilului și oprește activitatea la cel mai mic semn de oboseală sau frustrare. Dar cel mai important este să îl lauzi cât mai mult pe copil. Astfel, nu numai că el va învăța să citească, dar o va face cu plăcere și va fi motivat să citească din ce în ce mai mult.

În concluzie, există câteva sfaturi concrete pe care părintele este bine să le aibă în minte: Stabilește-ți în fiecare zi o perioadă de timp când citești cu copilul tău. Cei mai mulți copii preferă să li se citească seara, la culcare; Lasă cărți în camera copilului pentru ca el să le poată răsfoi și singur. Creează-i un fel de colț de lectură, cu un raft de cărți și un fotoliu confortabil; Citește-i cărți care îi facă plăcere, oro de câte ori o cere, chiar dacă ajunge să le învețe pe de rost. Apoi îl poți lăsa pe copil că continue propozițiile sau să recitați pe rând din carte.

Majoritatea copiilor învață să citească la școală,  pe la 6-7 ani. O modalitate de învățare pune accent pe recunoașterea cuvântului și a sensului lui în funcție de contextul în care este folosit.  O altă modalitate este învățarea și decodarea sunetelor reprezentate de litere, focusându-se pe legătura dintre cuvântul scris și pronunțat. Majoritatea învățătorilor folosesc o combinație a acestor metode, dar e bine ca părintele să fie conștient de ele.

A-l forța pe copil să învețe să citească mai devreme poate reprezenta ulterior un obstacol care stă în calea interesului său de a citi întrucât este frustrant pentru copil. Or, copiii cărora le place să învețe, au cele mai mari șanse de succes în școală. Iar interesul pentru lectură nu trebuie forțat, ci trebuie sprijinit cu răbdare, în timp, cu atât mai mult cu cât cititul este o abilitate esențială pentru întreg procesul de învățare. De aceea, plăcerea de a citi se construiește împreună, de către părinte cu copilul său, prin joc și alte activități distractive.

Sursa: www.parintibuni.ro

Zece sfaturi pentru părinţii copiilor cu voinţă puternică

www.indiequill.files_.wordpress.com-21Rolul de părinte implică numeroase responsabilități și strategii pe care adultul le adaptează în funcție de nevoile specifice copilului. Uneori este mai dificil decât am crede, flexibilitatea adultului fiind necesară și adesea adaptarea este elementul cheie pentru o bună relație părinte copil. Într-un articol anterior dr. Oana Niculae ne-a prezentat câteva din caracteristicile copilului cu voință puternică, în acest material  primim și câteva sfaturi utile.

1. Evitați luptele pentru putere prin utilizarea rutinelor și a regulilor.

2. Copilul dvs. cu voință puternică vrea să preia iniţiativa mai mult decât orice…lăsaţi-l să se ocupe de cât mai multe dintre activitățile lui. Nu îl bateţi la cap să se spele pe dinți, întrebaţi-l „Ce altceva mai trebuie să faci înainte de a pleca?” Dacă el așteaptă să îi spuneţi dvs. puteţi spune: „În fiecare dimineață vom mânca, periem dinții, folosim toaleta.” Copiii care se simt mult mai independenţi și mai responsabili de ei înşişi vor avea mai puțină nevoie să se răzvrătească și să fie în opoziție.

3. Lăsaţi-l să facă alegeri. Dacă îi daţi ordine, el va fi aproape sigur deranjat. Dacă oferiți o alegere, el se simte ca propriului său stăpân. Desigur, îi oferim doar alegerile cu care suntem de acord să le facă în acord cu vârsta sa. De exemplu: dacă vreţi să mergeți la magazin şi nu este negociabil însă cu toate acestea el vrea să rămână în joc, o alegere potrivită este: „Vrei să plecăm acum sau în zece minute?”

4. Permiteţi-i să aibă autoritate pe trupul lui. „Am auzit că nu doreşti să porţi jacheta astăzi. Cred că este frig și eu sunt cu siguranță voi purta un sacou. Desigur, eşti responsabil de propriul corp, atâta timp cât te îngrijeşti de sănătatea şi siguranţa ta…. Dar mi-e teamă că îți va fi rece afara, iar eu nu voi dori să mă întorc acasă. Ce zici dacă am pune jacheta ta în rucsac, iar apoi vom avea, dacă te răzgândeşti „. De mult ori în această situaţie, îngrijorarea părinţilor este legat de riscul de boala…copilul nu va ajunge la acest deznodământ după o singură experienţă daca nu faceţi din faptul că copilul va cere jacheta un câştig personal al dvs. în lupta cu el. În situaţia contrări copilul îşi va aminti din această experienţă că a purta jacheta este o pierdere şi un câștig…acela că mă simt confortabil în loc să îmi fie frig. În plus pentru copii este greu să-și imagineze senzație de frig, atunci când este atât de cald în casă și o jachetă pare în această situaţie un lucru nefolositor. Copilul este sigur că are dreptate – corpul lui îi susţine asta şi de aceea se opune atât de natural. Noi ca părinţi nu ne dorim subminarea încrederii în sine a copilului ci să învețe că nu există nicio rușine în schimbarea unor păreri după ce ai mai multe informaţii.

5. Nu-l împingeţi în direcţii opuse în raport cu dvs. Dacă adoptaţi o poziție puternică şi de neclintit rapid, puteți provoca cu ușurință copilul şi atunci el vă va sfida doar pentru a dovedi că are un punct de vedere. Veţi știi astfel când aţi ajuns într-o luptă pentru putere și atunci este recomandat să vă opriţi, să respiraţi și să vă amintiți că victoria într-o bătălie cu copilul dumneavoastră mereu aduce după sine riscul să pierdeţi puncte în domeniul care este cel mai important: relaţia părinte-copil. În cazul în care aveţi dubii spuneţi-i „Ok, poți decide acest lucru pentru tine.” Dacă el nu poate face o alegere potrivită, atunci încurajaţi-l să găsească o altă cale pentru a-şi satisface nevoia de autonomie, fără a-şi compromite sănătatea sau securitatea.

6. Faceţi un pas în afara luptei pentru putere şi lăsaţi-vă copilul să iasă din această poveste cu „faţa curată”. Nu trebuie să dovediţi că aveţi dreptate şi în nici un caz nu ar trebui să încercați să îl înfrângeţi pe copilului dumneavoastră sau să îl obligaţi să adere la opiniile tale. El poate fi nevoit să facă ce îi spuneţi, dar are dreptul să aibă propriile păreri și sentimente legate de aceasta.

7. Ascultaţi-vă copilul. Dvs., ca adult, aţi putea presupune în mod rezonabil că știţi ce este mai bine. Dar tot aşa cum dvs. aveţi o voință puternică , tot aşa copilul are o voință puternică ca urmare a integrității lui şi încearcă să protejeze ceva ce pare important pentru el. Numai prin ascultarea cu calm a argumentelor pe care vi le spune și prin reflectarea cuvintelor lui, copilul ar putea să înțeleagă că nu vă opuneţi la ceea ce el îşi doreşte să facă. O afirmaţie de tipul: „Am auzit că nu doreşti să faci baie. Poți să-mi spui mai multe despre asta?” v-ar putea aduce informațiile pe care vă e teama că nu le veţi afla; copilul are un motiv care este important pentru el şi dvs. nu-l veţi afla dacă intraţi într-o luptă şi îl obligaţi să intre în cadă.

8. Încercaţi să priviţi din punctul lui de vedere. De exemplu, el poate fi furios pentru că i-aţi promis că îi spălați pelerina cu Superman și apoi aţi uitat. Pentru dvs. el este încăpățânat dacă se supară si nu acceptă sau insista să o spălaţi, pentru el însă este justificată supărarea și dvs. sunteți ipocrită, pentru că nu este acceptabil nici legat de dvs. să nu vă respectaţi promisiunile făcute lui. Ce este de făcut în această situaţie? Dvs. vă cereţi scuze pentru că nu v-aţi respectat promisiunea, îl reasiguraţi că vă străduiţi să vă țineţi promisiunile și mergeţi împreună să spălaţi pelerina. Luaţi în considerare modul în care aţi vrea să se poarte cu dvs. și purtaţi-vă şi dvs. la fel cu el.

9. Disciplinaţi prin consolidarea relației şi nu prin pedepse. Copiii nu învață nimic atunci când sunt în mijlocul unei lupte deoarece, ca noi toți, atunci adrenalina este descărcată la un nivel crescut și în aceste condiţii procesul de învățare se oprește. Copii se comportă corespunzător pentru că vor să ne bucure. Cu cât vă luptaţi mai mult și îl pedepsiţi mai mult, cu atât mai mică va fi dorința lui de a vă face pe plac.

10. Oferiţi-i respect și empatie. Cei mai mulţi copii cu voinţă puternică se luptă pentru respect. Dacă îl oferim oricum,ei nu mai au nevoie să se lupte pentru a-şi proteja statutul. Și, la fel ca oricare dintre noi, îi ajută foarte mult dacă se simt înțeleşi. Dacă vedeți punctul său de vedere și credeţi că el a greșit – de exemplu, el vrea să poarte pelerina cu Superman la biserică și credeți că e nepotrivit – îi puteţi oferi o abordare empatică prin felul în care îi setați limita. „Ştiu că adori această pelerină și îți dorești să o porţi, dar atunci când vom merge la biserică nu putem purta pelerină. Ce ar fi dacă am lua-o cu noi astfel încât să o poţi purta în drum spre casă? „

Sursa: www.parintibuni.ro

Sursa foto: www.indiequill.files.wordpress.com-21

Ce se află în spatele furiei şi agresivităţii copilului

free-hidden-object-games-53

Analizând din punct de vedere psihologic agresivitatea şi furia copilului, vom realiza că scopul acestor tipuri de manifestări este exprimarea de sine sau obţinerea unui beneficiu. Astfel, în faţa agresivităţii proprii sau a altora, copilul are nevoie de înţelegere, de pavăză şi îndrumare . Are nevoie ca noi, părinţii, să-i oferim o alternativă comportamentală acceptabilă social, ci nu reproşuri şi pedepse.

Trebuie să ţinem cont de faptul că nu toate comportamentele, care implică distrugere, murdărire, lovire sunt forme de agresivitate. Copilul mic explorând lumea poate fi neîndemânatic, neatent, îşi poate exprima tumultuos iubirea sau poate fi ambivalent. Prin urmare, deşi gestul său are în sine o motivaţie pozitivă (curiozitate, interes, implicare), rezultatul acţiunilor sale produce frustrare adultului: ceasul primit moştenire este desfăcut în bucăţele, pereţii sunt pictaţi cu mare ”artă”, rochia favorită a mamei este sacrificată pentru garderoba păpuşii….

Un copil mic, descoperind lumea, este fascinat de rezultatul acţiunilor sale, de schimbările pe care le produce. El nu poate înţelege că provoacă o durere, deoarece nu o înţelege. Pentru el ceasul de perete este ceva fascinant, ceva magic ce ascunde cu încăpăţânare tainele fizicii. O faţă furioasă este un spectacol, trăsăturile se schimbă, ochii devin agresivi şi răi, culoarea feţei trece prin mai mule registre de la paloare la îmbujorare şi invers. Părintele ce supravieţuieşte fără a deveni nepăsător sau răzbunător în faţa agresivităţii copilului său îi oferă o bună conţinere afectivă. Copilul se simte în siguranţă, iar starea de tensiune se diminuează. Dacă limitarea este prea brutală, iar manifestarea agresivităţii copilului nu este permisă nicicum, atunci ea este întoarsă către sine ca autoagresivitate (dureri de cap, răceli…). Reacţia adultului la agresivitatea copilului este şi un model de gestionare, model ce va fi preluat şi interiorizat de către copil. Astfel, copilul furios, înspăimântat, rănit, îşi poate proiecta aceste afecte asupra părintelui, găsind o modalitate de a-l face să le simtă pe propria-i piele. Adultul, dacă nu se apără prin nepăsare, se va simţi el însuşi furios, speriat sau rănit. Reacţia sa este un exemplu, un model pentru copil.

Părinţii au tendinţa de a dramatiza în legătură cu manifestările de agresivitatea ale copilului, fapt ce duce la accentuarea acestora. Aşa se face că agresivitatea copilului în raport cu adulţii ajunge să fie mult mai puternică şi mai violentă decât cea din relaţiile cu copii. Manifestările de agresivitate dintre copii sunt un mod de a relaţiona. Adesea izbucnesc conflicte aprinse ivite din senin şi care se sting la fel de repede. Ele nu sunt niciodată prea puternice dacă nu intervin adulţii cu spaima lor şi tentaţia reprimării.

Copiii îşi folosesc agresivitatea pentru a se integra într-un grup, ei îşi negociază poziţia şi raporturile cu ceilalţi, o vor folosi ca formă de atac şi de apărare, ca formă de cunoaştere a celorlalţi şi ca formă de închegare a relaţiilor. Aceste negocieri sunt permanente, dar din ce în ce mai puţin violente, pe măsură ce membrii grupului se cunosc. Este o modalitate practicată şi de către adulţi, numai că, agresivitatea acestora apare cosmetizată (ca agresivitate verbală), mascată (prin autoimpunere, invocarea autorităţii, folosirea poziţiei proprii), negată (bunăvoinţă exagerată, devalorizare) sausublimată ( în competiţie, utilizarea relaţiilor, a nevoii celuilalt).

Cauze ale agresivităţii

v Ambivalenţa afectivă. Copilul îşi iubeşte părinţii ca repere deja interiorizate, căci are nevoie de ei, dar îi şi urăşte atunci când frustrează, interzic sau impun. Iubirea şi ura, deşi diferenţiate secvenţial, se adresează aceleaşi persoane ceea ce prinde copilul la mijlocul unor trăiri contradictorii.

v Sentimentele de neputinţă. Cu cât regulile impuse de adulţi sunt mai clar explicate prin consecinţe şi consecvent aplicate, cu atât copilul se va supune mai uşor lor.

v Ambivalenţa faţă de părintele de sex opus (perioada Oedipiană).Agresivitatea copilului în perioada oedipiană este greu de înţeles şi de suportat, dar ea are un rol important în dezvoltarea copilului.

v Atragerea atenţiei. Un copil care vede că fratele mai mic acaparează, prin nevoile sale, aproape toată atenţia mamei, va face şi el ce poate pentru a atrage atenţia (va sparge o farfurie, va ţipa cât îl ţin puterile, îl va agresa pe cel mic…).

v Nevoia descărcării tensiunilor şi frustrărilor pe care le suportă pasiv, pentru ca mai apoi să se descarce. O palmă primită de la bunica, va fi o urmată de o palmă dată unui coleg, transformându-se din victimă în agresor.

v Nevoia unui model de autogestiune. Copilul furios este copleşit, speriat şi nu ştie cum să reacţioneze. El se orientează în mod natural către părinţi pentru a-i întreba cum reacţionează ei atunci când sunt furioşi. Dacă părintele va reacţiona şi el la rândul lui furios, copilul va fi nedumerit şi-l va provoca din nou. Indiferent de forma de manifestare a agresivităţii trebuie să reţinem că un copil nu are forţa de a ieşi din acest cerc. Părintele este cel care trebuie să spună STOP, el este este cel care poate cugeta pentru a schimba ceva. Începând cu propriul comportament.

v Spaima. Dacă un copil nu se simte în siguranţă, dacă se simte ameninţat, dacă nu simte sprijinul părinţilor, este foarte posibil ca el să se manifeste agresiv.

v Răspunsul la aşteptarea agresivă. Un copil poate fi agresiv pentru că este provocat de părinte sau pentru că părintele are nevoie să fie aşa. De pildă, un părinte care are nevoie să se simtă eminamente bun, fără pată şi greşeală, este de fapt un adult ce îl provoacă pe celălalt să-şi asume partea de ”rău” , de nefuncţionalitate din relaţie. Relaţia părinte – copil, ca orice relaţie umană, are şi aspecte negative. Dacă acestea rămân neasumate de părinte, se înţelege că i se impun copilului spre preluare. Părintele îi mai poate impune copilului comportamentul agresiv, atunci când este excesiv de intruziv.

v Proiectarea. Dacă jocul copilului deranjează prea mult sau prea adesea, atunci cauza se află în intoleranţa adulţilor. Un copil forţat să se joace în şoaptă riscă să devină un copil care nu se mai joacă deloc, un copil interiorizat sau, dimpotrivă, unul hiperactiv.

v Panica de a nu fi înţeles. Copilul se răzbună pe mama pentru că nu-l ia în seamă, pe tată pentru că-i impune să nu fie cuminte, pe bunica pentru că-l alintă din nevoia de a se simţi bună şi utilă.

v Deposedarea. Un copil are drept de proprietate asupra hainelor sale, asupra jucăriilor şi realizărilor proprii. Acestea nu sunt simple obiecte, ele fac parte din sinele său şi constituie lumea existenţei lui. Dacă îi cerem prea insistent unui copil să-şi cedeze jucăria, altui copil care o revendică – este de aşteptat ca el să i-o dea…..în cap. copilul are astfel două motive întemeiate pentru a deveni agresiv: apărarea proprietăţii şi afirmarea de sine.

Sursa:parinteacum.blogspot.md

 Cum ajutăm copilul să facă faţă schimbărilor

Photoxpress

Viaţa aduce cu sine un şir neîntrerupt de schimbări. Ca adulţi ştim să ne adaptăm la elementele de noutate, chiar dacă uneori o facem cu dificultate. Însă în viaţa unui copil orice schimbare intervenită (o vacanţă la bunici, un weekend la munte, o vizită în cabinetul medical, o operaţie, pierderea unei persoane dragi sau a animalului preferat) poate avea un efect puternic asupra lui, atât în sens pozitiv cât şi negativ. Ar fi indicat, ca părinţii să-i pregătească pe cei mici pentru a face cât mai bine faţă schimbărilor ce urmează să se producă în viaţa lor.

  • Dacă ştiţi că va avea loc o schimbare semnificativă, daţi copilului şansa să se pregătească. Oferiţi-i cât mai multe informaţii, astfel, copilul se va adapta cu mai multă uşurinţă noilor condiţii. De exemplu, dacă urmează să-l duceţi la grădiniţă, faceţi toate demersurile necesare pentru a se întâlni cu educatoarele, lăsaţi-l să pună întrebări şi să exploreze spaţiul în care va urma să îşi petreacă dimineaţa. În cele mai multe cazuri, accesul la cunoaştere nu le alimentează copiilor frica, ci le conferă un sentiment de siguranţă.
  • Este bine să i se explice copilului ce urmează să se întâmple în termeni realişti. Analizaţi împreună cu copilul implicaţiile oricărei schimbări radicale – atât pozitive, cât şi negative – asupra vieţii sale.
  • De multe ori, schimbarea presupune automat şi o pierdere. Lăsaţi copilul să-şi exprime emoţiile şi trăirile în legătură cu schimbarea, nu-i impuneţi limite şi daţi-i tot timpul de care are nevoie. Copilul dumneavoastră învaţă, astfel, că totul în jurul nostru evoluează, se schimbă şi suferă modificări odată cu trecerea timpului. Prin urmare, stă în puterile lui să-şi integreze toate aceste schimbări.
  • Clarificaţi ceea ce nu se va schimba şi puneţi în evidenţă aptitudinile, resursele şi calităţile care îl vor ajuta să facă faţă schimbării. ”Ştiu că nu este acelaşi lucru, Andrei, dar te poţi întâlni în week-end şi în vacanţe cu colegii de la fosta grădiniţă/şcoală. ştiu că îţi va fi greu să te acomodezi cu noua şcoală pentru că încă nu cunoşti pe nimeni. Ieri am observat că ai intrat foarte repede în vorbă cu colegii tăi. Nu oricine reuşeşte asta”.

În primii ani de viaţă corpul copiilor se modifică continuu, capacităţile lor se dezvoltă exponenţial, iar activităţile de rutină sunt mereu altele. Ajutaţi-i să se pregătească pentru a face faţă schimbării – indiferent de importanţă – şi fiţi conştient că le poate fi greu. Încurajaţi-i să vorbească despre îngrijorările lor.

Sursa: parinteacum.blogspot.md  

Cele patru activități ce asigură dezvoltarea armonioasă a unui copil

DG8_7875

La naștere, creierul unui copil are 100 de miliarde de neuroni. Dacă aceștia vor fi stimulați din primele zile ale vieții, micuțul va crește deștept, capabil să-și exprime emoțiile, să acumuleze cunoștințe și să le aplice ulterior. Specialiștii afirmă că există patru deprinderi fundamental ce ce contribuie într-un mod esențial la dezvoltarea armonioasă a unui copil.

  1. Îmbrățișarea și mângâierea

Convingerea că îmbrățișând prea mult copilul, acesta crește alintat este un mit. Atingerea rămâne pentru micuți la fel de importantă ca hrana. Mângâierea oferită de către părinți transmite copilului sentimenul că este iubit. Medicii au demonstrat că atingerile sporesc rezistența organismului, liniștesc copilul, iar drept rezultat, acesta mănâncă și doarme mai bine.

  1. Discuția cu copilul

Deși bebelușii nu cunosc sensul tuturor cuvintelor, vorbindu-le, părinții le dezvoltă capacitățile intelectuale. Vorbindu-le despre locurile și oamenii pe care le cunosc, copiii învață cuvinte noi, pe care mai târziu le vor spune.

  1. Jocurile

Pentru copii, jocul reprezintă o modalitate sigură și distractivă de a cunoaște lumea și a învăța lucruri noi. Pentru ca micuțul să se dezvolta fizic și intelectual, părinții trebuie să ghideze jocul copilului, însă fără a prelua controlul. Medicii afirmă că prin joc, copiii își dezvoltă memoria, iar mișcările lor devin coordonate.

  1. Lectura

La fel de importantă pentru dezvoltarea armonioasă a copilului este lectura. Citirea zilnică a unei povești aduce micuțului mai multe beneficii. Copilul învață cuvinte și sensuri noi, sunt stimulate imaginația și gândirea, iar lectura devine o activitate îndrăgită.

Sursa: www.suntparinte.md

Tu ce fel de părinte crezi că ești?

N-am fost de la început un părinte conștient, dar am învățat să fiu. Pentru că a fi un părinte conștient se învață încă. Abia copiii noștri, cred eu, își vor crește copiii democratic, în mod instinctual.

tu

În educația autoritară, câștigă părintele. În educația permisă, câștigă copilul. În educația democratică, câștigă părintele și copilul.

Specialiștii confirmă existența a patru tipuri de părinți: autoritar, autoritar-violent, permisiv și conștient (democratic). Am ales să fac un tabel în care să includ doar 3 tipuri de părinți, pentru că ceea ce conține violență nu este educație, din punctul meu de vedere. Părinții violenți  cu ai lor copii nu educă. Înspăimântă, asta da. Varsă niște frustrări, încearcă să-și vindece propriile răni de copii violentați de părinți, dar nu educă. N-au cum. Și mai e ceva, eu nu pot să pun semnul egal între bătaie și iubire, ori creșterea și educarea unui copil are ca fundament iubirea.

Sursa: www.jurnaluluneimame.ro

Dacă etichetăm copilul negativ, el ajunge să se conformeze acelor etichete şi să se comporte exact aşa

poza-partea-2-300x198De multe ori, mesajele adulților au legătură doar cu rezultatul final al copilului. Se apreciază reuşitele şi în mică măsură se observă progresul pentru celelalte rezultate. În loc să insistaţi pe ce a greşit, spuneţi copilului ce a făcut bine şi ce a mai rămas de făcut. Apreciaţi nu doar rezultatul final, dar şi faptul că a încercat, s-a străduit.

Adulţii au suficientă experienţă şi ar trebui să-şi direcţioneze potenţionalul în favoarea copilului. Uneori poate fi nevoie să repetaţi sau să explicaţi clar ce aţi avut în vedere când aţi spus una sau alta. Explicaţi pe înţelesul copilului de ce trebuie să se comporte într-un fel sau altul şi ce aveţi în vedere când îi spuneţi: „să fii cuminte”, „să nu-ţi faci de cap” sau „să nu ieşi din vorba bunicilor sau rudelor”.

Spuneţi vorbe care să-i încurajeze

Copiii pot fi sensibili la ceea ce le spun adulţii. În special adolescenţii. Ei se simt răniţi atunci când sunt criticaţi. În diferite situaţii, la telefon sau în perioada vizitelor, nu uitaţi să le spuneţi vorbe care să-i încurajeze:

Folosiţi laude care nu umilesc şi critici care nu jignesc. Copiii se simt stânjeniţi atunci când sunt lăudaţi şi consideră că nu merită. Ba uneori se poartă dinadins urât ca să demonstreze că v-aţi înşelat. Pentru ca laudele să aibă efect, descrieţi ceea ce vedeţi sau auziţi sau descrieţi ce simţiţi dvs. în legătură cu asta. Evitaţi să îl comparaţi cu alt copil: „Cel mai bun”, „Mai bun decât…”.

Încurajaţi copilul, vorbindu-i cuvinte care să-i sporească încrederea în forţele proprii. De încurajări au nevoie şi copiii cu comportamente problematice. Ei au toate şansele pentru a dezvolta un comportament adecvat.„Experienţa a demonstrat că în fiecare copil există calităţi extraordinare, este nevoie doar de un efort pentru a descoperi acest potenţial. Chiar şi în acel „bătăuş” ar putea să existe nişte interese, curiozităţi, abilităţi constructive şi dacă le descoperi şi mobilizezi în direcţia potrivită, s-ar putea ca acel comportament de „bătăuş” să dispară”, explică Tatiana Turchină.

Pentru a „îmblânzi” copiii cu comportamente problematice, uneori este de ajuns de trecut de la etichete negative la cele pozitive. „Dacă etichetăm copilul negativ, el ajunge să se conformeze acelor etichete şi să se comporte corespunzător. Este ca o lege nescrisă. Cu cât îi zici mai mult că este bătăuş sau răul clasei, el se identifică cu această etichetă şi continuă să se comporte exact aşa. De aceea, mai potrivit ar fi să-l etichetăm pozitiv (dacă tot se obișnuiește să se apeleze la etichete), să-i descoperim potenţialul şi să-l încurajăm să facă ce-i reuşeşte bine. Astfel, el se va identifica cu acel comportament şi se va purta ca atare. Aici trebuie să contribuie atât părinţii cât şi cadrele didactice. Niciunul nu este mai superior, doar că, învăţătorul ştie mai bine ce poate copilul în materie de cunoştinţe şi din prizma comportării lui în cadrul unui colectiv, grup, iar părintele îşi cunoaşte copilul de mic, din altă perspectivă”.

Sursa: www.childrights.md

Regulile divorţului scrise de copii pentru părinţi

regulile-divortului-totul-despre-mame-624x415
Iată care sunt regulile divorțului, văzute de copii și scrise de ei special pentru părinții lor. Divorțul nu este niciodată ușor!

Ultimul lucru pe care și-l dorește oricare părinte este să-l rănească pe cel care este lumina ochilor lui. Sunt lucruri mărunte care pot durea foarte tare, așa că iată care este rugămintea unui copil pentru părinții lui divorțați:

Mami! Tati… Ați divorțat, dar ați rămas părinții mei! Eu vă iubesc pe amândoi și știu că și voi mă iubiți pe mine. Și mai știu că nu vreți să fiu nefericit, așa că vă rog să respectați și regulile mele, așa cum și eu mă străduiesc să le respect pe ale voastre.

Nu doar părinții vor copii ascultători, ci și copiii au nevoie să fie ascultați, știați asta? Poate sunt doar un copil, dar schimbarea asta majoră mă afectează și pe mine. Ca să nu sufăr mai mult decât o fac deja, vă las aceste instrucțiuni. Vă rog să țineți cont de ele! Puteți să le memorați sau să le lipiți pe frigider.

Regulile divorțului: Dragă mamă şi tată, vă rog…

1. Să nu vorbiţi urât despre celălalt părinte. Când se întâmplă asta mă supăr și mă simt rănit. Plus că mă face să mă simt prost!

2. Să nu vorbiţi despre prietenii sau rudele celuilalt părinte. Lăsaţi-mă să îmi pese de cineva chiar dacă vouă nu vă pasă.

3. Să nu vorbiţi despre divorţ sau alte lucruri de adulţi în fața mea.Asta mă face să mă simt rău. Vă rog să nu mă amestecaţi pe mine în astea.

4. Să nu vorbiţi despre bani sau pensia alimentară. Mă face să mă simt vinovat că exist și să mă simt mai degrabă un lucru decât o ființă umană, copilul vostru.

5. Să nu mă faceţi să mă simt prost atunci când îmi exprim bucuria că mă voi întâlni cu celălalt părinte. Mai târziu îmi va fi frică să vă spun ceea ce simt.

6. Să nu îmi interziceţi vizitele sau să mă împiedicaţi să vorbesc cu celălalt părinte la telefon. Eu vă iubesc pe amândoi.

7. Să nu îmi întrerupeţi timpul în care ar trebui să fiu în compania celuilalt părinte cu telefoane dese ori prin planificarea altor activităţi pentru mine.

8. Să nu vă certaţi faţă în față sau la telefon atunci când sunt și eu prin preajmă!

9. Să nu mă rugaţi să spionez pentru voi atunci când mă aflu la celălalt părinte! Nu e corect și mă face să mă simt neloial şi necinstit.

10. Să nu mă rugaţi să păstrez secrete faţă de celălalt părinte. Mă face să mă simt neliniştit şi îmi creează un sentiment de vinovăţie.

11. Să nu puneţi întrebări despre viaţa celuilalt părinte sau despre timpul petrecut împreună. Asta mă face să mă simt trădător.

12. Să nu mă puneţi să îi transmit mesaje verbale celuilalt părinte. Nu vreau să fiu pus la mijloc. Mai bine sunaţi şi vorbiţi direct între voi.

13. Să nu îmi lăsaţi mesaje scrise atunci când plec sau să mi le puneţi în geantă. Mă face să mă simt incomod.

14. Să nu îl învinuiţi în faţa mea pe celălalt părinte pentru divorţ ori pentru alte neplăceri din viaţa ta. Încă o dată, nu vreau să fiu pus la mijloc.

15. Să nu mă trataţi ca pe un adult discutând cu mine lucruri despre care nu ar trebui să ştie un copil. E o povară pentru mine și un stres în plus.

16. Să nu îl ignoraţi pe celălalt părinte sau să staţi în părţi opuse ale încăperii în timp ce sunteți la şcoală sau la sport. Mă faceți să mă ruşinez faţă de ceilalţi copii. Fiţi prietenoşi unul cu celălalt, chiar şi dacă o faceţi doar pentru mine.

17. Să mă lăsaţi să îmi duc din lucruri la cealaltă casă atâta timp cât pot să le aduc înapoi. Altfel mă simt eu însumi ca un obiect, ca și cum nu contează ce vreau să fac.

18. Să nu mă presați ca să spun că vă iubesc mai mult pe unul decât pe celalalt şi să nu mă forțați să spun cu care dintre voi vreau să locuiesc. Eu vă iubesc pe amândoi.

19. Să realizaţi că am două case, nu numai una. E important pentru mine să petrec timp îm ambele case, cu amândoi.

20. Să mă lăsaţi să vă iubesc pe amândoi şi să vă văd pe amândoi pe cât de mult posibil! Fiţi flexibil chiar şi atunci când acest lucru nu e menţionat în sentinţă. Mă ajută să am o relaţie de calitate cu amândoi și să cresc ca un adult complet.

Vă mulțumesc!

Sursa: www.totuldespremame.ro

Pericole pe internet – tu știi ce face copilul tău pe net?

peric
Deja de pe la 3-4 ani copiii noștri digitali fac cunoștință cu Măria-sa, computerul și Internetul. La început pentru joculețe, apoi ca sursă de informație pentru temele de la școală. Și mai nou, din ce în ce mai mulți copii intră pe site-uri de socializare, încurajați chiar de părinți. În timp ce Internetul poate fi o valoroasă sursă de informație, reprezintă și un mare pericol pentru copii.

Conform unor statistici realizate de britanici, există peste 2 milioane de site-uri dedicate doar adulților, dintre care 807.120 conțin pornografie cu copii și animale… O mulțime de alte site-uri îi învață pe copiii și adolescenți cum să se drogheze, cum să fure date personale, cum să fabrice bombe și chiar cum să ucidă fără să fie prinși…Statisticile au luat în considerare doar site-urile cu conținut axat pe un singur domeniu, dar o mulțime de alte site-uri promovează un cocktail de astfel de ”informații”, peste care orice copil cu acces la net poate da accidental sau din curiozitate.

 Deși există metode prin care părinții pot controla accesul copiilor le net și pot limita pericolele, mulți dintre ei fie nu iau în serios riscurile, fie sunt complet atehnici, așa că lasă Internetul la discreția celui mic.

Ce să-ți înveți copilul internaut:

  • Să nu dea niciodată informații cu caracter personal (nume, adresă, număr de telefon, vârstă, venitul familiei, numărul școlii unde învață);
  • Să nu ofere parola lui altor persoane, chiar și prieteni;
  • Să nu stabilească întâlniri cu persoane cunoscute pe net;
  • Să nu răspundă la mesaje care îl fac să se simtă confuz sau îi creează senzația de disconfort;
  • Să nu folosească limbaj neadevcat (vulgar) sau să trimită mesaje răutăcioase.

Sursa: baby.unica.ro

 

Micul explorator şi nevoia lui de autonomie

autoCopilul începe să simtă foarte repede nevoia de autonomie, de când începe să meargă el doreşte să exploreze spaţiul, să cerceteze obiectele din mediul său, să le atingă, să le privească. El are nevoie de siguranţa de a ştii că părintele este acolo şi că îl poate ajuta atunci când are nevoie. Aşadar copilul nu are în permanenţă nevoie de ajutorul părintelui, el găseşte o plăcere foarte mare în a se descurca de unul singur. De aceea, este bine ca părintele să îi acorde copilului prilejul de a-şi rezolva singur micile provocări, cum ar fi: să desfacă un capac, să scoată un creion din cutie, să apese un buton. În cele ce urmează vom prezenta câteva modalităţi de cultivare a autonomiei copilului, autonomie atât de importantă pentru dezvoltarea sa, pentru dobândirea unei imagini de sine pozitive.

  1. Permiteţi-le copiilor să aleagă

Faţă de un copil căruia i se spune în permamenţă ce să facă, un copil care primeşte alternative de acţiune se va obişnui de mic cu procesul decizional şi va fi adesea pus în situaţia de a-şi identifica propriile nevoi. Astfel, un copil cu opţiuni va ştii că părerea lui este importantă pentru părinţi şi va ajunge să se cunoască mai bine pe sine şi să se exprime pe sine prin luarea de decizii.

În loc de “Trebuie să îţi iei medicamentele” putem spune copilului: “Ştiu că nu îţi place să iei acest medicament, ţi-ar fi mai uşor să îl iei cu suc de mere sau cu suc de piersici?”. Un alt exemplu pentru a oferi alternative ar putea fi atunci când copilul se joacă cu o jucărie zgomotoasă în bucătărie, în acest caz îi puteţi spune: “Sunt obosit/ă şi mă deranjează sunetul făcut de jucăria ta, poţi să rămăi în bucătărie şi să nu mai faci sunetul respectiv, sau poţi să te duci în altă cameră şi să continui să te joci cu acest instrument”.

  1. Arătaţi că respectaţi strădaniile copiilor

Pentru un copil să închidă un fermoar, să scoată un obiect dintr-o cutie în care este fixat alături de alte obiecte precum şi alte activităţi asemenea pot fi dificile, el nu are dexteritatea şi experienţa adulţilor. A-i spune copilului “Încearcă, este uşor” nu este modalitatea cea mai bună de a-l încuraja. Pentru el este dificil şi dacă va reuşi nu va avea sentimentul satisfacţiei deoarece i s-a spus că este uşor, pe de altă parte dacă nu va avea succes, va simţi că a eşuat într-o sarcină evaluată de părinţi drept lipsită de dificultate. Cel mai bun mod de a-l încuraja cultivându-i în acelaşi timp autonomia este prin recunoaşterea dificultăţii sarcinii din perspectiva lui, atunci când îl vedeţi că este nemulţumit că nu reuşeşte: “Ştiu că poate fi dificil ceea ce încerci să faci”. Dacă rezultatul întârzie să apară şi frustrarea copilului creşte, în loc de a face dumneavoastră acţiunea în locul lui îi puteţi spune: “Uneori ajută dacă…”. În felul acesta nu îi oferiţi o soluţie de-a gata, ci doar un mic indiciu.

  1. Evitaţi să le puneţi prea multe întrebări copiilor

Mulţi părinţi cred că a pune multe întrebări copilului despre ce a făcut în ziua respectivă de cum îl văd este o dovadă de grijă. Această credinţă nu este lipsită de adevăr, însă copilul se poate simţi invadad în spaţiul său personal de această cetinţă de a oferi prea multe detalii. De multe ori dacă este lăsat să se odihnească el va veni singur şi se va deschide în faţa părinţilor, iar atunci când o face este important să nu insistăm să ne ofere mai multe detalii de cât este dispus.

  1. Nu vă grăbiţi să le daţi un răspuns direct la întrebările lor

Copiii sunt un izvor nesecat de întrebări, ei îşi pun uneori cele mai neaşteptate probleme: “Ce este un curcubeu?”, “De ce nu se pot întoarce copiii de unde au venit?”, “De ce trebuie să merg la şcoală?”, “De ce oamenii nu pot face doar ceea ce vor?” etc. În loc să le răspundem direct putem să îi lăudăm pentru că îşi pun întrebări: “Este o întrebare foarte bună, marii filosofi ai lumii încearcă de secole să îi găsească un răspuns” şi apoi să îi încurajăm să găsească singuri un răspuns: “Tu de ce crezi că lucrurile se întâmplă aşa?” În felul acesta ei îşi vor dezvolta capacitatea de gândire divergentă, creativă, căpătând încredere în propria judecată. În plus, un copil va merge cu mai mare bucurie la şcoală dacă va găsi singur motive pentru această activitate, decât dacă părintele îi va servi o serie de argumente, foarte pertinente dealtfel, dar care pentru el, copilul, nu au mult sens.

Există o sumedenie de alte modalităţi de a încuraja autonomia copilului pe lângă cele dezvoltate mai sus, printre acestea menţionăm: încurajarea copilului să folosească surse de informaţie din afara căminului, îngăduirea să viseze şi să aibă speranţe, oferirea posibilităţii de a fi stăpânul propriului corp etc. Ceea ce este important de reţiunut este că după ce se naşte şi trece de primul an de viaţă în care este complet dependent de mamă, copilul începe să evolueze spre a deveni o persoană liberă, independentă, iar nevoia sa de autonomie creşte din ce în ce mai mult. Rolul părinţilor este acela de a oferi ghidaj şi de a acompania cu dragoste încercările copilului de a descoperi lumea şi de a se descoperi pe sine în cadrul acestei lumi.

Sursa: parinteacum.blogspot.md

I-ai spus azi copilului tău că ai încredere în el?

self-confident-childDe câte ori te gândeşti la anii de şcoala îţi aduci cu siguranţă aminte de acei colegi care păreau că ştiu întotdeauna totul, că au răspunsuri deja pregătite, că nu le este teama să răspundă chiar dacă ceea ce spuneau era uneori gresit. Nimic nu părea să-i demotiveze. Probabil că acei colegi au avut norcul ca în familie să li se cultive în nenumărate rânduri încrederea în sine.

Iată, în continuare, câteva idei cu privire la modul în care îi puteţi arăta copilului dumneavoastră că aveţi încredere în el (ţineţi cont de faptul că este bine ca lauda să fie adresată în legătură cu o sarcină pe care a îndeplinit-o, nu la modul general):

Pentru copilul de un an:

  • Încurajaţi-l să mănânce singur. „Bravo, Maria! Ai reusit să duci linguriţa la gură, singură! Mama/tata este tare mandră/u de tine!”
  • Încurajaţi-l  să urmeze anumite îndrumări simple. „Vino la mama/tata! Bravo, ai fost curajos să faci asta de unul singur!”
  • Cereţi-i să vă aducă diferite obiecte. „Adu-mi te rog, ursuletul! Bravo, poti face şi lucruri care par a fi mai grele!”

Pentru copilul de doi ani:

  •  Încurajaţi-l să se îmbrace, să se spele şi să meargă la toaletă singur, spunându-i: „Poţi să faci acest lucru singur!”
  •  Apreciaţi copilul atunci când  manifestă iniţiativa de a îndeplini el însuşi anumite activităţi. „Ai fost curajos/descurcăreţ şi ai făcut totul de unul singur”
  • Lăsaţi-l să participe la activităţi de grup. „Ai avut incredre atunci când te-ai prezentat noului tău coleg de joaca”.

Pentru copilul de trei ani:

  • Ascultaţi ce are de spus şi arătaţi-i că-l luaţi în serios. „Pari a fi foarte încrezător când povesteşti. Felicitari, se vede că te pasionează!”
  • Lăsaţi-l să răspundă la întrebări (evitaţi să răspundeţi în locul lui). „Tu ce parere ai? Cum crezi ca as raspunde eu în locul tău? Cum crezi că ar răspunde eroul tău preferat?”
  • Întrebaţi-l ce i-ar plăcea să facă. „Azi e sâmbata. Am putea vizita gradina zoologica sau am puteam merge în parc. Ţie cum ţi-ar plăcea să ne petrecem timpul liber?”
  • Întrebaţi-l ce cântece i-ar plăcea să cânte dându-i câteva opţiuni din care să aleagă.

Pentru copilul de patru ani:

  • Permiteţi-i să-i înveţe pe alţi copii „Andrei, hai să îţi arăt cum funcţionează noua mea jucărie”.
  • Încurajaţi-l să-si rezolve singur problemele, indiferent dacă acestea sunt de natură intelectuală sau socială, încercaţi să-i oferiţi suport emoţional în timp ce îl ascultaţi. „Înţeleg că te-ai simţit nedreptăţit atunci când educatoarea te-a pedepsit”
  • Încurajaţi-l să deseneze singur şi să se implice în activităţi creative.
  • Daţi-i ocazia să îndeplinească diferite comisioane simple.

Pentru copilul de cinci ani:

  • Spuneţi-i: „Ştiu că nu vrei să faci acest lucru, dar am nevoie de ajutor şi ştiu că mă pot bizui pe tine să mă ajuţi”.
  •  Lăsaţi-l să vă cânte cântecele şi să vă spună poveştile pe care le inventează singur.
  • Bucuraţi-vă alături de el de farmecul si ineditul lucrurilor mărunte.
  • Permiteţi-i să-şi planifice, să-şi realizeze şi să-şi evalueze singur metodele de învăţare.

De fiecare data lăudati-va copilul descriind ceea a realizat, un simplu bravo nu îi dezvoltă încrederea în sine. „Bravo, casa are ferestre, copacul este plin de fructe, ai reuşit să aduci găletuşa etc.”!  Comunicand cu copii nostri şi apreciind realizările lor concrete le confirmăm că sunt valoroşi şi capabili de reuşită. Ei au toate şansele să dezvolte în timp obiceiuri mentale pozitive, cade exemplu:

  • Acceptarea necondiţionată de sine: „Sunt o persoană plăcută şi bună la foarte multe lucruri”. 
  • Asumarea riscurilor: „Nu este nicio problemă dacă greşesc atunci când încerc să fac ceva nou.” 
  • Independenţa: „Este bine să spun ceea ce simt şi gândesc. Nu trebuie să mă las condus de colegii mei atâta timp cât nu sunt de acord cu ei.”
  • Gandirea de tip POT REUSI: „Pot face chiar şi lucrurile dificile.”

Cărţi care ilustrează personaje caracterizate de încredre: Căsuţa din oală, „Mica Sirenă”, „Aventurile lui Pinocchio”, „Degeţica”, „Fram ursul polar”.

Sursa: parinteacum.blogspot.md

 Inteligenţa emoţională la copii

Educaţia bazată pe inteligenţa

emoţională

happy-child-sm

O educaţie bazată pe dezvoltarea inteligenţei emoţionale a copilului este o educaţie fundamentată pe iubire, însă nu numai, ea necesită cunoştinţe şi preocupare din partea părinţilor în acest sens. A fi părinte presupune un şir nesfârşit de provocări, de situaţii conflictuale, de crize neaşteptate. Modul în care părinţii reacţionează la aceste evenimente nu este lipsit de importanţă, reacţia poate influenţa în bine sau în rău personalitatea copilului şi respectul de sine. Haim G. Ginott spunea “Ne place să credem că doar un părinte în neregulă reacţionează în moduri nocive pentru copil. Dar, din nefericire, chiar şi părinţii afectuoşi şi bine intenţionaţi învinovăţesc, umilesc, acuză, ridiculizează, ameninţă, mituiesc, pun etichete, pedepsesc, predică şi moralizează”. Am ales să cităm acest paragraf deoarece el ilustrează că dragostea pentru copil este esenţială, doar că este bine ca ea să fie însoţită de informaţii despre comunicarea sănătoasă.

Inteligenţa emoţională presupune şase capacităţi distincte. Vă propunem un exerciţiu: în timp ce le citiţi încercaţi să vă autoevaluaţi aceste abilităţi gândindu-vă la exemple concrete din viaţa dumneavoatră în care ele se confirmă.

Capacitatea de a:

  1. Simţi
  2. Identifica propriile sentimente
  3. Identifica sentimentele altora
  4. Exprima în exterior sentimentele
  5. Comunica sentimentele altuia
  6. Dirija propriile comportamente

Dezvoltarea emoțională a copilului are la bază capacitatea părinților de a-și înțelege și accepta propriile sentimente şi emoții, precum și modalitatea în care aceștia își exprimă trăirile. Cu toţii dispunem de inteligenţă emoţională, însă anumite persoane pot fi mai inhibate decât altele din acest punct de vedere, ele îşi pot bloca propriile capacităţi de a simţi şi de a rezona cu ceilalţi din varii motive ce ţin fie de moştenirea genetică, fie de modul cum au fost educate, fie de experienţele de viaţă. Vom explora în articole ulterioare modalităţi de a debloca propriul potenţial emoţional.

Ce părinte nu îşi doreşte un copil inteligent, cu aptitudini variate în diferite arii de cunoştinţă? Toate acestea ţin de sfera cognitivului, a gândirii, şi sunt importante, însă aspectul emoţional nu este deloc de neglijat. Dimpotrivă, dezvoltarea laturii afective îl ajută pe copil în formarea unui caracter frumos, în stabilirea unui cod moral propriu, în gestionarea diferitelor bariere şi dificultăţi cu care se va confrunta pe parcursul vieţii. Dezvoltarea inteligenţei emoţionale la copil presupune ca el să îşi formeze o imagine de sine realistă şi clară, să dea dovadă de siguranţă de sine şi să nu se clatine în faţa primei  situaţii neplăcute, deoarece îşi înţelege nevoile şi sentimentele şi înţelege sentimentele altora. Un copil ai cărui părinţi sunt atenţi la aspectul emoţional al educaţiei sale va ştii să se iubească şi să dăruiască iubire celor din jur, va ştii că este o persoană valoroasă, chiar dacă nu este întotdeauna perfect.

Sursa: parinteacum.blogspot.md

Cum am învățat eu să răspund comportamentului urât al copilului meu. Iubire necondiționată

Te numești un părinte bun când copilul tău simte iubirea ta necondiționată. Tu să-i oferi iubirea ta necondiționată și el să se simtă iubit necondiționat.

El vrea dovezi, are nevoie să treceți împreună prin tot felul de situații și tu să-i demonstrezi că îl iubești. Dovadă nu este iubirea pe care i-o oferi când are emoții pozitive, ci tocmai atunci când simte furie, tristețe, dezgust, frică și tu tot îl iubești. Și el simte asta. Nu te superi pe el, nu pleci de lângă el, nu țipi, nu-l bruschezi, nu-l ameninți, nu-l cumperi cu recompense, nu-l pedepsești, nu-i pui etichete. Atunci îl iubești mai mult, pentru că atunci are mai mare nevoie de tine.

Cum? Nu știu cum poți să faci tu, dar îți pot împărtăși cum am învățat să fac eu.

Am primit, ieri, un sms scurt de la soțul meu: ‘Coboară să-l iei!’ Plecase cu Rareș spre gradiniță în urmă cu 40 de minute. Am coborât, l-am luat. După trei ore, copilul meu își trage un scaun și se așază lângă mine la masă. Avea privirea aia. Am recunoscut-o. Știam că are ceva important să-mi spună…

– Mami, oprește-te puțin de la laptop. Vreau să îți spun ceva.

– Da, iubitule, ia zi.

– Mami, eu voiam să-ți mulțumesc că nu ai fost și tu supărată pe mine. M-am liniștit când te-am văzut. Mami, eu te iubesc așa de mult… De-aia zic eu că vreau să fii soția mea.

Am zâmbit și l-am luat în brațe cu atâta dragoste, mândrie, recunoștință… Momentele astea sunt dovezi pentru mine că ajunge la el tot ce transmit eu. Eram ca agricultorul care însămânțase cu răbdare, credință, pasiune și se bucura, acum, de recolta bogată.

– Iubitule, hai să-ți povestesc cum a fost. Am primit un mesaj de la tati să cobor și am înțeles că ceva s-a întâmplat la grădiniță și că el este supărat.

– Mami, să-ți spun, n-a fost la început. Nu înțeleg de ce, deodată, în mașină, a devenit supărat și m-a certat. Nu m-am supărat că mi-a spus că am greșit, că știam și eu că am greșit, dar de ce n-a putut să o spună drăguț?!

– Ei, ca să fiu sinceră, în timp ce mă încălțam să cobor, mi-am zis: ‘Ei, copilul ăsta își bate joc de noi, ia, că schimb eu foaia cu el. Păi, ce?! El are numai drepturi?! O să vadă el!’ Apoi, m-am așezat pe scaun, am respirat adânc de câteva ori și mi-am imaginat fățuca ta. M-am oprit din furia mea gândindu-mă ce trebuie să fie în suflețelul tău, ce simți tu.

– Mami, știi ce simțeam eu? Mie îmi era frică, că o să fii supărată toată ziua pe mine, cum ai fost atunci , demult, când m-a adus tati acasă că n-am vrut eu să stau la grădi și am plâns, și l-am lovit, și l-am făcut prost… Eu credeam că o să cobori supărată, că n-o să fii nici tu drăguță cu mine și nu voiam asta… Mie nu-mi place deloc fața ta supărată, este urâtă rău. Dar tu ai coborât cu drăguțenie, m-ai luat în brațe și mi-ai spus că mă iubești. De-aia am plâns la tine. Nu de supărare. M-am descărcat.

Nu de puține ori, mi-am pierdut și eu cumpătul, m-am supărat, l-am bruscat, l-am amenințat, am tunat din poziția mea înaltă de mamă care educă. Și nu am făcut decât să intru în conflict cu copilul meu. Nu învăța nimic. Toată energia lui era îndreptată înspre luptă. Și a mea la fel.

Între timp, am învățat câte ceva. Că noi reacționăm după un tipar. Este un traseu pe care creierul nostru îl parcurge cu viteza luminii: experiență trăită, veche – emoție – gând – comportament. Că un comportament este doar o manifestare a unei emoții.

Eu am dezvoltat cortexul prefrontal, acea parte a creierului responsabilă cu gestionarea comportamentului, printre altele. Copilul meu încă nu. Eu sunt în stare să fiu rațională, pot să mă controlez, știu și cum. Lui îi este aproape imposibil să nu reacționeze la emoții. E ca și cum aș lovi o minge cu piciorul și m-aș aștepta ca ea să nu se miște din loc.

Și fiecare copil (individ) reacționează în felul său. Unii se retrag, se ascund, fug, plâng, alții țipă, (se) lovesc, mușcă, spun cuvinte urâte, distrug. Repet, se manifestă.

Am învățat să mă echilibrez înainte de a răspunde comportamentului urât al copilului meu. Respir profund, îmi canalizez gândul spre imagini frumoase. Așa mă calmez eu. Îl asigur de iubirea și înțelegerea mea, îi ascult plânsul, îl consolez. Apoi, îi vorbesc cu blândețe despre ce nu mi-a plăcut la comportamentul lui. Îi povestesc ce am simțit eu în situații asemănătoare, cum mi-am potolit furia, cum am alungat nervii. Că nu e greșit să simtă să facă ceva rău, e firesc, și eu am simțit asta de multe ori. Că emoțiile sunt emoții, nu putem schimba ceea ce simțim, însă putem schimba comportamentul. Că suntem liberi să ne comportăm cum vrem noi atât timp cât nu îi rănim pe cei din jurul nostru ori pe noi.

Știind toate astea, reușesc (nu mereu!) să-l fac să se simtă iubit necondiționat. De aici, totul este poezie…

Sursa: www.jurnaluluneimame.ro

Încurajarea copilului. Ce limbaj folosim?

Este foarte important să evităm folosirea judecăţilor atunci când evaluăm eforturile copilului, pentru că ele mai mult exprimă valorile şi ideile noastre decât ajută într-un fel copilul să-şi dobândească încrederea în el însuşi. Astfel, este necesar efortul de a elimina din vocabular, în asemenea momente, orice judecată (ex. „bine”, „grozav”, „excelent”). Este mult mai bine ca ele să fie înlocuite cu propoziţii care exprimă un înţeles încurajator, cum ar fi:

  • Formulări care demonstrează acceptarea:

„Pare să-ţi placă activitatea aceasta.”

„E frumos că-ţi face plăcere să înveţi.”

„Se vede că-ţi place foarte mult să faci asta.”

„Dacă nu eşti mulţumit cu ceea ce a ieşit, ce crezi că ai putea face ca să te simţi mai bine în acest sens?”

„Cum te face asta să te simţi ?”

  • Formulări ce exprimă încrederea:

„Cunoscându-te, sunt sigur(ă) că ai să reuşeşti.”

„Ai să reuşeşti!”

„Am încredere în tine că vei şti ce să faci.”

„Nu-i uşor deloc, dar cred că ai să reuşeşti.”

„Ai s-o scoţi la capăt.”

  • Formulări care subliniază contribuţiile şi aprecierile:

„Mulţumesc, a fost de mare ajutor ce ai făcut.”

„A fost o idee bună din partea ta să…”

„Mulţumesc, chiar apreciez ce ai făcut, pentru că mi-ai uşurat mult munca.”

„Am nevoie de ajutorul tău pentru…”

Către toată familia: „Chiar am petrecut un timp bun astăzi! Mulţumesc.”

„Ştiu că te pricepi la… Ai vrea să faci tu acest lucru pentru noi?”

  • Formulări prin care este recunoscut efortul şi progresul:

„Chiar că ai muncit mult pentru asta!”

„Mi se pare că ai petrecut mult timp gândindu-te la acest lucru.”

„Observ că progresezi.”

„Uită-te cât ai progresat!”

„E clar că ai devenit mai îndemânatic în …”

„Pari cam nemulţumit, dar uită-te cât de mult ai progresat…”

Cuvintele de încurajare pot avea un efect invers asupra copilului, chiar dedescurajare, dacă sunt motivate de dorinţa părintelui de a permanentiza uncomportament pe care îl consideră „bun” sau dacă exprimă o atitudine de genul: „Ţi-am spus eu!”. Evitaţi, aşadar, comentariile moralizatoare sau care îl „califică” pe copil, ex.: „Pare că ai muncit, nu glumă…”,”…de ce nu poţi face asta tottimpul?”; „…era şi timpul!”; „…vezi ce poţi face dacă te străduieşti?”, ş.a.

În concluzie, încurajarea presupune:

• Valorizarea şi acceptarea necondiţionată a copiilor, aşa cum sunt ei.

• Sublinierea aspectelor pozitive ale comportamentului lor.

• Exprimarea repetată a încrederii în copii, astfel încât aceştia să ajungă,la rândul lor, să aibă încredere în ei înşişi.

• Recunoaşterea nu doar a realizărilor, dar şi a îmbunătățirilor şi mai ales a eforturilor pe care le face copilul.

• Mulţumirea pentru orice contribuţie pe care o aduce copilul.

Sursa: www.scribd.com

 Cum ne ajutăm copiii să se protejeze de pericolele sociale

0001-foto06_6Televiziunea şi ziarele ne amintesc în fiecare zi că actele de violenţă s-au înmulţit, că ceva rău s-ar putea întâmpla copiilor noştri. Dar oricât de alarmante ar fi aceste informaţii, aceasta nu înseamnă că ar trebui să ne încuiem în casă. supraveghindu-i pe copii în permanenţă şi învăţându-i să se teamă de orice trecător. Nici nu am putea trăi astfel. Cel mai bine ar fi să căutăm o cale de mijloc, între supra-protecţie şi indiferenţă. Putem lua măsuri de precauţie necesare, fără a provoca copiilor temeri inutile.

Vom începe prin a-l ajuta pe copil să aibă încredere în noi, creând acasă relaţii care să-l facă să se simtă liber, să pună întrebări, să fie sigur că nu va fi respins (chiar dacă noi nu ştim răspunsul la toate întrebările). Să ne comportăm astfel, încât copilul să se simtă acceptat şi, dacă i se întâmplă ceva neplăcut, să ştie că poate conta pe noi, că îl vom înţelege şi îl vom ajuta. Să încurajăm dialogul în familie, pentru ca copilul să audă şi să inţeleagă ce gândim noi despre oamenii buni şi mai puţin buni, despre oamenii sănătoşi sau mai puţin sănătoşi, care formează această lume. Vom insista în privinţa anumitor reguli de securitate, la fel cum îi învăţăm pe copii să traverseze o stradă, să înoate sau să nu se joace cu chibriturile.

Copilul mic este mai uşor de protejat. 
Copilului îi putem spune: „Mama trebuie să ştie întotdeauna unde eşti şi unde te duci”. Nu trebuie să îi explicăm această regulă în detaliu. Va trebui, probabil, să repetaţi această regulă de mai multe ori, dar, dacă veţi fi fermi, copilul va învăţa să o respecte.

La şcoală
Din momentul în care copilul se duce singur la şcoală, trebuie să aveţi cu el o discuţie despre câteva reguli de securitate. Trebuie să înveţe să vă anunţe la telefon, dacă vrea să rămână la un prieten. Dacă uită să o facă, insistaţi să o facă data viitoare. Dar nu trebuie să aibă impresia că la fiecare colţ al străzii îl aşteaptă un pericol. Sau că nu-i lăsaţi nici o libertate de mişcare. Îi puteţi explica simplu că uneori mai pot interveni schimbări de program sau că uneori există urgenţe şi trebuie să ştiţi unde şi cum îl puteţi găsi. Printre precauţiile cele mai utile enumerăm: „Nu pleca nicăieri cu un străin!”, ”Nu urca niciodată în maşina unui străin!”

Prevenirea abuzurilor sexuale
Apoi copilul trebuie să înveţe ce fel de avansuri să refuze. Îi putem spune: „Nu lăsa un străin să îţi mângâie mina sau orice altă parte a corpului. Dacă lucrul acesta se întâmplă, pleacă imediat de acolo! Există unele persoane (nu foarte multe), care au o atitudine mai aparte. Dacă, de exemplu, te duci la un film şi simţi că cineva te atinge insistent, ridică-te, schimbă-ţi locul sau pleacă!”

Dacă băiatul sau fata dumneavoastră cer detalii, fiţi onest cu el(ea) şi spuneţi-i că acea persoană poate fi un exhibiţionist sau cineva care vrea să îl atingă într-un mod neplăcut. Dacă, totuşi, copilul dumneavoastră a fost supus unei agresiuni de ordin sexual, nu intraţi în panică, ca să nu-l speriaţi mai tare. Cereţi calm copilului să vă povestească ce s-a întâmplat şi explicaţi-i că unii oameni suferă de tulburări emoţionale sau de devieri de comportament. Ei sunt, de obicei, incapabili să se controleze şi, fiindcă le este frică să caute o relaţie cu un adult, se îndreaptă uneori spre un copil. Copilul, ar putea fi şocat la început, dar se va calma, văzând atitudinea dumneavoastră şi găsind sprijin în familie.

Sursa: Din ”Copilul tău – cum să-l înțelegi și să-l ajuți”, București, 2001

De cîtă libertate are nevoie un copil?

parinte002

Este libertatea internă o trebuinţă a copilului?

Foarte des părinţii impun copiii să facă anumite lucruri, deoarece consideră că aşa este cel mai bine pentru odraslele lor. Sau viceversa – îi împiedică pe copii să-şi realizeze anumite porniri, idei, pentru că nu le consideră importante, relevante. Pentru aceasta sunt puse în aplicare învinuiri, ameninţări, pedepse, înjosiri, sarcasm – orice, pentru a-l impune să facă ceva împotriva voinţei sale. Stabilirea unui milion de reguli care încep cu „n-ai voie să…”, punerea personalităţii lui sub obroc, înăbuţirea talentelor, gândirii şi capacităţii lui de a lua decizii pot duce la distrugerea respectului şi încrederii în sine şi transformarea copiluluiîntr-un individ timid, laş, iresponsabil.

De fapt, se uită că tendiţa spre libertate este una din trebuinţele de bază ale omului. La copii această trebuinţă apare foarte devreme şi se maifestă prin „Eu singur”, „Eu pot”, etc. Începînd cu 2 ani copilul deja are nevoia să decidă în persoană asupra anumitor aspecte ale vieţii sale: cu ce jucărică să se joace, ce hăinuţă să îmbrace, ce să mănince la micul dejun. Odată ce cresc, se diversifică şi interesele copiilor, iar libertatea interioară devine o condiţie indispensabilă pentru satisfacerea acestor interese. Ajungînd la vîrsta adolescenţei, se conturează tendinţa către independenţă şi autonomie faţă de părinţi, nevoia de originalitate este foarte mare, manifestînd adeseori rigiditate intelectuală prin invocarea de argumente surprinzătoare dintr-un spirit de convingere exagerat.

De ce este important să-i oferim copilului libertate?

Atunci cînd copilul din propria iniţiativă alege ceva şi obţine un rezultat dorit, la el apare sentimentul de încredere în propriile forţe, dorinţa de a încerca şi altele. Un simţ puternic al încrederii în sine este unul dintre cele mai mari cadouri pe care le putem oferi copiilor noştri. A învăţa să facă alegeri simple cînd este mic, îl va ajuta să se pregătească pentru decizii mai grele atunci cînd va creşte.

Viaţa ne demonstrează că atunci cînd copilului mic i se dă libertate în jocuri şi ocupaţii, el este activ, creativ şi vesel. Şi viceversa, dacă copilului i se impun multe limite, el devine indiferent, încăpăţinat şi chiar agresiv. IPersonalitatea copilului se dezvoltă armonios doar într-o activitate în care acesta se implică din interes şi iniţiativă proprie. Atunci cînd prin impunere şi stabilirea exagerată a limitelor, este îngrădită libertatea copilului, chiar dacă aparent copilul se poate simţi în siguranţă şi satisfăcut, la nivel inconştient, el realizează că preţul pe care-l plăteşte este renunţarea la forţa şi integritatea eului său. Astfel, rezultatul supunerii este chiar contrariul a ceea ce ar fi trebuit să fie: supunerea sporeşte insecuritatea copilului şi, în acelaşi timp, crează ostilitate şi spirit de revoltă, care este mai de temut deoarece este îndreptat tocmai împotriva persoanei care îl îngrijeşte.

De cîtă libertate are nevoie copilul?

Libertatea copilului este deplină între trei limite: să nu-şi facă rău lui însuşi, să nu facă rău celorlalţi, să nu facă rău lucrurilor.
Să nu-şi facă rău lui înseamnă să ştie să-şi poarte de grijă astfel încît să se păzească, să nu se lovească, să-şi producă un traumatism, o îmbolnăvire, să se pună într-o situaţie dificilă, periculoasă.
Să nu facă rău celorlalţi înseamnă să nu lovească, să nu îmbrâncească, rănească, scuipe, muşte, insulte, să vorbească urât, să fie nepoliticos.
Să nu facă rău lucrurilor înseamnă să nu distrugă în mod voit ceva, un obiect. Treptat, renunţaţi la careva din responsabilităţile şi grijile pe care le aveţi în raport cu copilul, transmiteţi-i aceste responsabilităţi.

Comportamentul părinţilor este decisiv pentru dezvoltarea unui spirit sănătos de libertate al copilului.

  • Oferiţi-i posibilitate copiluli să aleagă, să ia decizii desinestătător, de la vîrste cît mai mici.

De exemplu, la micul dejun, îl puteţi lăsa pe copil să aleagă dintre ouă sau clătite; cînd merge la grădiniţă sau şcoală să aleagă el singur culoarea maletei sau ciorapii cu care doreşte să meargă; să aleagă clubul sportiv la acre vrea să meargă, etc.

  • Renunţaţi treptat la careva responsabilităţi, griji ce le aveţi în raport cu copilul. E vorba de acele griji mărunte care îl încurcă pe copil să se maturizeze. Transmiterea responsabilităţii pentru anumite activităţi – este de fapt cea mai bună grijă pe care o puteţi avea pentru copil, care îl va face pe el mai încrezut în sine.

De exemplu, de la o anumită vîrstă copilul poate să-şi asume singur responsabilitatea de a se trezi dimineaţa (chiar şi cu riscul că va întîrzia de cîteva ori la şcoală), de a face tualeta de dimineaţă (chiarşi cu riscul că va pleca la şcoală cu faţa nespălată) 🙂

  • Permiteţi-i copilului să se confrunte cu consecinţele negative ale acţiunilor/inacţiunilor sale.Trecerea personală prin aceste experienţe îl va maturiza şi îl va face mai responsabil de deciziile sale.
  • Discutaţi cu copilul despre interesele, preferinţele lui. Lăudaţi-l pentru reuşite, mai ales dacă acestea sunt rezultatul alegerii făcute de el. Într-o manieră pozitivă, cu manifestarea dragostei şi înţelegerii puneţi în discuţie consecinţele negative ale neîndeplinirii unor responsabilităţi la care copilul s-a angajat să le preia. Sfatuiţi-l cum să sa-şi optimizeze acţiunile.

Sursa: www.amicel.cnpac.org.md

 

Comunicarea dintre părinte şi copil

Copiii doresc comunicare eficientă din partea părinţilor!

Acesta este unul dintre cele mai importante aspecte care asigură disponibilitatea copiilor de a coopera cu părinţii. Ei au nevoie ca părinţii să le explice acţiunile, să le vorbească deschis despre aşteptările lor şi despre aprecierea comportamentului în diverse situaţii. Astfel, copiii vor înţelege mai bine regulile de comunicare, comportamentele acceptate şi agreate de părinţi. Sentimentul de independenţă şi înţelegerea corectă a regulilor de comportament îi face pe copii să devină mai prudenţi şi mult mai responsabili.

Dacă părinţii strigă la copii, îi bat şi-i umilesc pentru a le schimba comportamentul nedorit, aceştia au tendinţa, prin diverse metode, să-şi ridice respectul de sine, să se simtă stăpâni pe situaţie. În asemenea cazuri, unii copii le răspund părinţilor cu aceiaşi monedă, lovind în „punctele lor slabe”, pe care, de altfel, le cunosc perfect: critică lucrul făcut cu mare atenţie de mama, se mişcă ca un melc atunci când tata se grăbeşte. Prin comportamentul lor „straniu” copiii îşi pedepsesc părinţii.

Aceste situaţii pot declanşa un ciclu vicios de manifestări ale copiilor – încăpăţânări şi hărţuieli interminabile, care devin tot mai greu de suportat. Părinţii încep cu copilul o luptă care, mai devreme sau mai târziu, eşuează. În cele din urmă, la întrebarea părintelui „De câte ori trebuie să mai repet?”, fiul de şaisprezece ani ridică din umeri şi spune: „De multe ori! Nu vreau să fac şi gata!”. Astfel, părinţii adolescentului conştientizează că deja nu mai pot influenţa copilul, nici prin comunicare prietenoasă, nici prin constrângere sau presiune.

Este adevărat că dorinţele copiilor sunt, uneori, în contradicţie cu aşteptările părinţilor. Copiii, în dependenţă de vârstă, doresc să comunice cu părinţii în mod firesc, de la egal la egal. Ei au nevoie de sfaturi bune, de exemple personale pozitive, de supraveghere şi nu de blamări sau  ameninţări.

Discutaţi cu copilul Dumneavoastră

De multe ori credem că copilul ştie exact ce vrem de la el, dar nu este adevărat. Asiguraţi-vă că a înţeles corect cerinţele şi indicaţiile Dumneavoastră.

• Nu strigaţi la copil dintr-o altă cameră, mai bine veniţi şi discutaţi cu el faţă în faţă.

• Uitaţi-vă în ochii lui când îi spuneţi ceea ce aşteptaţi de la el.

• Ţineţi-l de mâna când discutaţi.

• Găsiţi cuvintele potrivite – mesajul trebuie să fie scurt, clar şi uşor de înţeles.

• Oferiţi-i ceva timp pentru a-şi termina jocul.

• Atenţionaţi copilul privind problemele care pot să apară dacă nu ascultă.

• Trataţi cu seriozitate gândurile şi opiniile copilului în spiritul unei echipe.

Acordaţi atenţie suficientă copilului Dvs. şi puneţi accent pe o comunicare pozitivă!

Sursa: www.amicel.cnpac.org.md

Recomandări pentru părinţi pentru diminuarea anxietăţii la preadolescenţi

Părinţii sunt acele persoane care trebuie să se implice activ în procesul de atenuare a anxietăţii la preadolescenţi. În cele ce urmează vom prezenta paşi practici pe care părinţii îi pot întreprinde pentru a controla şi reduce anxietatea copilului săi:

1. Un mijloc foarte important de a-i reda încrederea în sine unui preadolescent anxios este ca părintele să continue să fie „părinte”. Părintele nu trebuie să instituie domnia legii şi să-şi trateze copilul ajuns preadolescent ca pe un copil mic. Există momente când părintele trebuie să spună „nu” – comportamentelor inadecvate şi periculoase cum ar fi nopţile târzii petrecute în oraş – şi momente în care trebuie să relaxeze regulile, de exemplu când preadolescentul este disperat după ultimul răcnet în materie de modă.

2. Adulţii trebuie zilnic să aprecieze şi să sublinieze succesele copilului accentuându-le în faţa altor membri ai familie (de exemplu în timpul cinei comune). Asta nu înseamnă numai lucruri importante cum ar fi trecerea unui examen, poate să cuprindă şi lucruri minore, cum ar fi că şi-a amintit să-şi sune bunica de ziua ei.

3. Este important ca maturii să-i amintească preadolescentului că fiecare om este altfel, că fiecare are talentele sale şi că nu trebuie să facă tot ce fac prietenii săi sau tot ce este la modă în prezent.

4. Atingerile gingaşe ale părinţilor vor ajuta preadolescentul să recapete încrederea în sine şi în lumea înconjurătoare. Preadolescenţii care sunt îmbrăţişaţi cresc având un puternic sentiment al valorii personale.

5. Părinţii trebuie să ia în consideraţie posibilităţile preadolescenţilor, să nu ceară de la ei ceea ce aceştia nu pot face. Dacă preadolescentul întâlneşte dificultăţi la un obiect / materie şcolară atunci mai bine adulţii îl vor ajuta suplimentar decât să ceară de la el rezultate imediate. La cel mai mic succes obţinut la acest obiect este binevenit ca copilul să fie lăudat.

6. Este pozitiv de a reduce la minim numărul de observaţii. Părinţilor li se propune pe parcursul unei zile să înscrie toate observaţiile pe care vor să le facă copilului. Iar seara se poate citi lista împreună cu copilul. Adulţii vor observa că unele observaţii nu îşi au rostul, dar pot dăuna copilului.

7. Nu se recomandă ca maturii să ameninţe copilul cu pedepse pe care nu le îndeplinesc („Taci sau îţi voi încleia gura.”).

8. În comunicarea cu copilul anxios este binevenit ca părinţii să nu submineze autoritatea persoanelor importante pentru copil („Prietenul tău nu înţelege nimic, mai bine ascultă-mă pe mine!”).

9. Dacă adulţii nu sunt mulţumiţi de comportamentul şi realizările copilului asta nu este motiv suficient pentru a nu–i oferi dragoste şi suport. Preadolescentul are nevoie să ştie că este iubit şi preţuit ca om.

10. Părinţii trebuie să însufleţească copilul să-şi găsească un hobby care să-i placă foarte mult. Preadolescentul are nevoie de pauze, de timp liber fără teme şi însărcinări, de timp care să-l dedice unui hobby indiferent dacă este vorba de jocurile pe computer sau de ieşitul în oraş cu prietenii. Este important ca părinţii să încurajeze mişcarea, înotul, vreun „sport deosebit” sau practicarea tehnicilor relaxante.

11. Dacă preadolescenţii nu sunt acceptaţi în anumite grupuri de prieteni, maturii ar putea insista discret să-şi găsească alte subiecte de interese şi să-şi facă noi prieteni, cu care ar fi posibil să aibă mai multe în comun.

12. Se recomandă ca părinţii să nu le dea nici un motiv preadolescenţilor să creadă că nu înţeleg prin ce trec aceştia dacă nu vor ca ei să-şi destăinuiască grijile în altă parte.

13. În timpul activităţilor în comun se poate folosi umorul. Umorul este şi va rămâne mereu una din armele cele mai eficiente împotriva anxietăţii.

14. Adulţii trebuie să fie consecvenţi în acţiunile sale. Nu se poate de interzis preadolescentului fără nici un motiv ceea ce anterior îi era permis.

Sursa: www.amicel.cnpac.org.md

Copiii învaţă ceea ce trăiesc!

 

parinte7„Dacă trăiesc în critică şi cicăleală, copiii învaţă să condamne.

Dacă trăiesc în ostilitate, copiii învaţă să fie agresivi.

Dacă trăiesc în teamă, copiii învaţă să fie anxioşi.

Dacă trăiesc înconjuraţi de milă, copiii învaţă autocompătimirea.

Dacă trăiesc înconjuraţi de ridicol, copiii învaţă să fie timizi.

Dacă trăiesc în gelozie, copiii învaţă să simtă invidia.

Dacă trăiesc în ruşine, copiii învaţă să se simtă vinovaţi.

Dacă trăiesc în încurajare, copiii învaţă să fie încrezători.

Dacă trăiesc în toleranţă, copiii învaţă răbdarea.

Dacă trăiesc în laudă, copiii învaţă preţuirea.

Dacă trăiesc în acceptare, copiii învaţă să iubească.

Dacă trăiesc în aprobare, copiii învaţă să se placă pe sine.

Dacă trăiesc înconjuraţi de recunoaştere, copiii învaţă că este bine să ai un ţel.

Dacă trăiesc împărţind cu ceilalţi, copiii învaţă generozitatea.

Dacă trăiesc în onestitate, copiii învaţă respectul pentru adevăr.

Dacă trăiesc în corectitudine, copiii învaţă să fie drepţi.

Dacă trăiesc în bunăvoinţă şi consideraţie, copiii învaţă respectul.

Dacă trăiesc în siguranţă, copiii învaţă să aibă încredere în ei şi ceilalţi.

Dacă trăiesc în prietenie, copiii învaţă că e plăcut să trăieşti pe lume.”

Sursa: www.amicel.cnpac.org.md

Cele mai frecvente greşeli în educarea copilului

alabalaEducaţia este un proces de influenţare pozitivă a copiilor de către adulţi. Orice acţiune a adulţilor influenţează puternic personalitatea copilului, generând şi alte efecte, decât cele aşteptate de adulţi.

Influenţarea educativă exercitată de adult poate conduce la rezultatul dorit, cel urmărit de educator, dar poate avea şi efect nul, sau poate provoca efecte negative, contrare celor scontate. Astfel, pedepsirea severă a unor abateri poate induce unui copil teama de a recunoaşte greşeala comisă, stimulându-l de să ascundă greşelile, să mintă, ca reacţie de apărare.
Uneori, însă, chiar şi intervenţia în scop educativ a unui adult poate fi greşită sau poate fi aplicată într-un mod greşit.

Într-un sondaj de specialitate, pe primul loc s-au situat greşelile în educarea copilului făcute de părinţi, apoi de rude, mai ales de bunici, şi abia după aceea, de către învăţători sau profesori, ori de alte persoane.

Aceste greşeli sunt, de cele mai multe ori, următoarele:

1. Lipsa unui regim de viaţă ordonat, cu o împărţire, adecvată vârstei, în perioade de somn, hrană şi veghe sau joacă.

2. Răsfăţul, satisfacerea tuturor capriciilor pe motiv că e „mic şi nu ştie”, coborârea ştachetei privind modul de comportare al copilului faţă de adulţi, şi responsabilităţile lui, în funcţie de vârstă. În acest caz, copilului nu i se refuză nimic, îi sunt satisfăcute toate capriciile, îi sunt permise gesturi deplasate, cum ar fi lovirea adultului care îl îngrijeşte (bunică, mamă etc.) sau adresarea unor cuvinte urâte, care nu sunt permise nici unui adult, totul fiind justificat prin vârsta fragedă şi prin neştiinţă.

3. Măsurile de severitate excesivă, cu reprimarea oricărei libertăţi şi iniţiative. Copilul nu are dreptul să se joace cu ceea ce vrea sau să se îmbrace cu ceea ce doreşte la un moment dat, ci trebuie să accepte tot ce îi impune adultul fără obiecţie, în caz contrar fiind pedepsit, iniţiativa sau manifestarea unei dorinţe fiind catalogată drept „neascultare” sau „obrăznicie”.

4. Dezinteresul total al unor părinţi fată de copil, totul reducându-se la a-i satisface nevoile de hrana şi de adăpost. Unii părinţi consideră că, dacă copilul are hrană, haine, jucării şi un loc de odihnă, mai mult sau mai puţin confortabil, copilul are tot ce-i trebuie şi, în consecinţă, nu-i mai acordă nici o atenţie.

5.  Decizii arbitrare şi de neclintit privind activităţile sau dorinţele copilului, argumentându-se faptul, că copilul nu ştie ce e bine pentru el, adultul ştiind mai bine.

6. Curmarea brutală a unor dorinţe arzătoare ale copilului, cu explicaţia că adultul are altceva în plan şi din dorinţa de a-şi demonstra autoritatea asupra copilului.

7. Reproşul de a se fi născut fată sau băiat, şi comparaţii în defavoarea unui sex sau a altuia, cu lăudarea virtuţilor sexului opus.

8. Tratamentul discriminatoriu în raport cu ceilalţi fraţi sau copii din anturaj, compararea copiilor între ei şi scoaterea în evidenţă a minusurilor în evoluţia copilului.

9.Aplicarea unor pedepse iraţionale şi disproporţionate pentru orice abatere de la imaginea-model dorită de părinţi.

10. Supraestimarea sau subestimarea posibilităţilor reale ale copilului din motivul necunoaşterii etapelor de dezvoltare psihică şi fizică în funcţie de vârstă.

11. Interzicerea prieteniilor şi contactelor sociale cu alţi copii pe motiv că ar fi nocivi, generatori de experienţe negative, de obiceiuri proaste, din familii cu statut social modest etc., ceea ce duce la izolarea copilului, la instalarea unor stări de timiditate, de însingurare sau la o atitudine discriminatorie faţă de cei din jur.

12. Supraîncărcarea cu activităţi dorite de părinţi, dar care nu fac obiectul interesului copilului, nu-i fac plăcere, ci îl stresează.

13. Abandonul socio-afectiv părintesc caracteristic cuplurilor tinere, angajate încă în studii de calificare profesională, sau care îşi doresc o carieră deosebită.

Astfel, putem concluziona că orice acţiune de influenţare educativă a copilului izvorăşte dintr-o concepţie pedagogică a adultului sau din ideea că influenţa pe care o exercită adultul este neapărat pozitivă şi că duce la efectul dorit.

Erorile în educarea copiilor sunt rezultatul unor principii prinind educaţia copiilor, unor idei greşite sau prejudecăţi, provenind sau dintr-o mentalitate învechită, sau dintr-un modernism prost înţeles.

Urmările greşelilor de educaţie ale adulţilor în evoluţia ulterioară a copilului sunt multiple şi diverse, de la situaţii de eşec şcolar şi social, conflicte cu cei din jur, insatisfacţii pe diverse planuri, multiple dificultăţi de adaptare socială la un mediu schimbat, sentimente de însingurare, timiditate şi multe altele, până la depresii, nevroze şi alte tulburări psihice grave.

De aceea, o modalitate eficientă de prevenire a acestor efecte nedorite este informarea corectă şi la timp a familiei extinse atât asupra aspectelor importante referitoare la dezvoltarea copilului, cât şi asupra atitudinilor corespunzătoare care trebuiesc avute faţă de copil.

Sursa: www.amicel.cnpac.org.md

    Sfaturi pentru părinţi

Orice părinte îşi asumă responsabilitatea de a fi părinte, de a fi adus pe lume un copil care va fi de aici încolo Centrul Universului Familiei. Începutul perioadei în care suntem părinţi este cel mai greu, deoarece copilul trebuie supravegheat şi păzit de pericole tot timpul. Viaţa alături de un copil nu este deloc uşoară, deoarece pe măsură ce el creşte, provocările sunt mai diverse şi mai numeroase. Un copil are nevoie de amândoi părinţii, are nevoie de ei să-i simtă lângă el tot timpul, să-l mângâie, să-l îmbrace, să-l schimbe şi să-l ocrotească. Atât mama cât şi tata sunt pentru el foarte importanţi, sunt modelele lui şi de cele mai multe ori, copiii îşi imită părinţii..

Astfel pedagogul secolului trecut Janusz Korczak a stabilit:
10 principii concrete, adresate părinților care își educă copii.
Korczak era un avocat al emancipării copiilor, autodefinirii și respectării drepturilor acestora.
„1. Să nu crezi niciodată că copilul tău trebuie să devină ca tine sau numai așa cum îți dorești tu. Ajută-l să se regăsească pe sine și nu-i regăsi pe ceilalți în el.
2. Nu cere de la copil o răsplată pentru tot ce faci de dragul lui. I-ai dăruit viața. Cum ar putea să-ți răsplătească asta? El va dărui viață altui omuleț, apoi se va bucura de nepoți. Aceasta e legea ireversibilă a recunoștinței.
3. Nu-i demonstra copilului supărările tale, pentru că la bătrânețe vei strânge roadele. Ce semeni, aceea culegi.
4. Nu-ți lăsa copilul să se descurce singur, atunci când întâmpină probleme. Când te-ai ciocnit, la rândul tău, de primele dificultăți, nu aveai nici tu experiență. Oferă-i direcția pe care nu o vede. Va crede că s-a descurcat singur!
5. Nu-ți înjosi copilul. Nici măcar atunci când nu există nimeni, în afară de voi doi.
6. Nu uita că cele mai importante întâlniri din viața oamenilor sunt întâlnirile cu copiii. Atrage-le mai multă atenție.
7. Nu te victimiza dacă nu poți întreprinde ceva anume pentru copilul tău. Chiar dacă n-ai făcut tot posibilul pentru el, ai făcut destul.
8. Copilul nu este un tiran care ți-a monopolizat viața, sângele și trupul. Este vasul prețios pe care viața ți l-a dăruit pentru a păstra și dezvolta în el focul creației. Copilul este iubirea fără restricții a mamei și a tatălui. Părinții nu cresc copilul „lor”, ci un suflet, care le este dar spre păstrare.
9. Învață să iubești un copil străin și nu fă altui copil ceea ce n-ai vrea să suporte copilul tău.
10. Iubeşte copilul indiferent dacă e: netalentat, ghinionist sau deja matur. Atunci când comunici cu el, bucură-te. Copiii înseamnă o sărbătoare care încă mai este cu tine.”

Sursa:www. ea.md

Tehnici de disciplinare pozitivă

Disciplinarea este un proces de învăţare a unui comportament adecvat care cere efort şi răbdare, atât din partea copilului, cât şi a părintelui. Prezentăm metodele de disciplinare pentru situaţii când copilul învaţă un comportament nou.

Când copilul învaţă un comportament nou.

Pentru a ajuta copiii să înveţe mai uşor un comportament, vă recomandăm să respectaţi următoarele etape:

  • Definiţi clar comportamentul pe care doriţi să-l înveţe copilul.

De exemplu – spălatul pe mâini înainte de servirea mesei.

  • Descompuneţi în paşi mici comportamentul respectiv.

Când comportamentul care trebuie învăţat este prea complex pentru a permite învăţarea lui globală, descompuneţi comportamentul în paşi mai mici. De exemplu – ridicarea mânecilor, pornirea robinetului, udarea mâinilor, săpunirea mâinilor, frecarea mâinilor, clătirea mâinilor, ştergerea mâinilor, aranjarea mânecilor.

  • Folosiţi îndrumarea.

Îndrumarea constă în a ajuta copilul pe parcursul efectuării comportamentului în vederea facilitării însuşirii acestuia. În funcţie de tipul de comportament prin care se face îndrumarea, aceasta poate fi:

Îndrumare fizică – atunci când trebuie învăţat un comportament motor, cum ar fi scrisul în clasa I. În acest caz, părintele conduce mâna copilului arătându-i cum să scrie o literă. Luaţi mâinile copilului în mâinile dumneavoastră şi executaţi mişcările necesare spălării mâinilor.

Îndrumare verbală – constă într-o serie de mesaje verbale transmise înainte sau în timpul manifestării unui comportament, legate de modul de execuţie a unui comportament sau de etapele parcurse în realizarea lui. De exemplu – În timp ce vă spălaţi pe mâini împreună cu copilul exprimaţi verbal etapele care urmează (acum ne săpunim,…acum ne ştergem).

Îndrumare prin modelare – presupune să oferiţi copilului un model de realizare a comportamentului respectiv; astfel, copilul vă poate observa pe dumneavoastră, pe alţi copii, personaje din filme sau din desene animate. De exemplu – Copilul vă poate observa pe dumneavoastră sau poate urmări personaje din filme, din desene animate sau din poze care se spală pe mâini pentru a vedea cum se procedează.

  • Recompensaţi aproximările succesive ale comportamentului dorit.

E important ca în faza de învăţare a unui comportament să recompensaţi imediat orice aproximare a acestuia de către copil. Astfel, el va avea curaj să continue. De exemplu – Recompensaţi copilul chiar dacă nu se şterge bine pe mâini, ci doar le pune pe prosop.

  • Ignoraţi aproximările succesive ale etapelor anterioare.

Pe măsură ce copilul progresează vor fi recompensate ultimele şi cele mai bune aproximări ale comportamentului. Aproximările depăşite vor fi ignorate. De exemplu – Dacă copilul ştie deja să se şteargă pe mâini, recompensaţi-l numai atunci când execută bine etapa respectivă.

  • Retrageţi treptat îndrumarea dumneavoastră.

În momentul în care vedeţi că se descurcă singur evitaţi să-i mai spuneţi ce să facă. Ex. Dacă vedeţi că ştie care sunt etapele spălării pe mâini nu-i mai spuneţi nimic. Astfel îi comunicaţi copilului că aveţi încredere în el şi că se poate descurca singur.

  • Recompensaţi la intervale neregulate comportamentul dobândit.

Pentru a consolida un comportament e important să începeţi să-l recompensaţi doar din când în când, la intervale neregulate. Asiguraţi-vă, însă, că acest comportament este învăţat, înainte de a trece la faza de consolidare. Ex. Recompensaţi efortul copilului de a se spăla pe mâini doar din când în când.

În realizarea cu succes a acestei metode este esenţială observarea micilor progrese, care, chiar dacă par nesemnificative, trebuie mai întâi recompensate, iar apoi consolidate. Ţineţi minte că învăţarea presupune efort şi muncă repetată!

Aplicaţie: Alegeţi un comportament nou pe care credeţi că vrea să-l înveţe copilul şi descrieţi paşii necesari după modelul de mai sus.

Sursa: www.scribd.com

4 motive frecvente pentru care copiii se comportă urât

Sunteţi părinte?

Atunci aveţi cel mai frumos şi important rol din viaţă!

Mulţi părinţi, însă, nu se simt totalmente pregătiţi pentru această experienţă. Chiar şi cei mai iubitori şi grijulii părinţi îşi pierd uneori controlul asupra propriilor emoţii, mai ales când copiii au un comportament nedorit.

Majoritatea neînţelegerilor cu copiii pot fi evitate, dacă părinţii ar înţelege corect motivele care au determinat comportamentul copilului. Atunci când copiii, cât de mici nu ar fi, înţeleg că sunt trataţi cu dragoste şi respect, relaţia devine pozitivă şi armonioasă.

4 motive frecvente pentru care copiii se comportă urât

  • DORINŢA DE A FI ÎN CENTRUL ATENŢIEI

Dacă copilul nu primeşte suficientă atenţie din partea părinţilor, necesară pentru o dezvoltare armonioasă şi un echilibru emoţional, el găseşte modalitatea de a se face observat – neascultarea. Nu este plăcut să fii pedepsit, în schimb atenţia mult aşteptată – este obţinută!

Acordaţi atenţie suficientă copilului Dvs.!

  • LUPTA PENTRU AUTOEXPRIMARE

Mulţi părinţi impun copiii să facă anumite lucruri, deoarece cred că aşa este cel mai bine sau invers – împiedică copii să-şi realizeze anumite idei. De fapt, aceşti părinţi uită că tendiţa spre libertate apare la copii foarte devreme şi se manifestă prin: „Eu singur”, „Eu pot”, „Eu vreau”. Atunci când li se interzic copiilor prea des unele lucruri, li se fac mereu observaţii sau critici – ei se revoltă şi se încăpăţinează.

Aveţi încredere în copilul Dvs. şi permiteţi-i să se manifeste!

  • DORINŢA DE RĂZBUNARE

Se întâmplă că, uneori, copiii se supără pe părinţi din diferite motive (atenţia mai mare la frăţiorul mic, divorţul părinţilor, certurile din familie, observaţiile şi pedepsirea copilului). De fapt, în adâncul sufletului copilul suferă, însă această suferinţă se manifestă ca neascultare, încăpăţinare sau comportament rebel. Mesajul acestui comportament este: „Voi m-aţi făcut să mă simt rău. Atunci şi vouă să vă fie rău!”

Comunicaţi des cu copilul Dvs. şi nu-l ignoraţi din cauza problemelor care le aveţi!

  • PIERDEREA ÎNCREDERII ÎN SINE

Acumulând critici în adresa sa (că nu spune sau nu face ceva bine, că nu poate să realizeze ceva de unul singur), copilul poate gândi „Dacă oricum nu reuşesc, de ce să mai încerc?”. Astfel, copilul devine indiferent faţă de tot ce se întâmplă în jurul lui.

Încurajaţi copilul în tot ce face! El descoperă lumea şi învaţă!

Sursa: www.amicel.cnpac.org.md

Familia şi rolul ei

Copilul se deosebeşte calitativ de adult. El are în mod legitim dreptul de a ocupa o poziţie privilegiată şi de a se bucura de un „tratament” specific. Sănătatea, dezvoltarea şi educaţia copilului trebuie să fie în centrul preocupărilor familiei.

Familia rămâne grupul social vital ce asigură îngrijirea, protecţia şi educaţia copilului. În contextul schimbărilor sociale, se constată o diversificare a modelelor familiale: frecvenţa crescândă a coabitărilor (concubinaj), creşterea numărului divorţurilor, a familiilor cu un singur părinte, opţiunea unor femei de a avea un copil în afara căsătoriei, noile forme coexistând cu modelul „clasic” al familiei conjugale.

Într-o lume în care toate instituţiile şi toate tipurile de raporturi sociale se schimbă în ritm accelerat, familia nu poate rămâne neschimbată. Nu trebuie absolutizat un model sau altul de organizare familială. Toate aceste schimbări nu trebuie interpretate ca o criză a familiei, ci, mai degrabă, ca adaptări ale conduitei individuale la schimbările demografice, economice şi materiale ce afectează societăţile în ansamblul lor.

Dezvoltarea personalităţii copilului este rezultatul unui ansamblu de factori: familiali, şcolari, comunitari. Factorii familiali sunt cei mai importanţi în dezvoltarea unei personalităţi armonioase, în securizarea fizică, afectivă şi materială a copilului.

Indiferent de modul de organizare, mediul familial, întemeiat pe un sistem de interacţiuni afective intense, este apt de a reacţiona la nevoile copilului, de a participa şi favoriza dezvoltarea personalităţii, imaginii de sine şi despre lume a copilului.

Familia este cea mai potrivită să răspundă nevoilor copilului. Doar afecţiunea şi dragostea îl fac pe părinte să intuiască şi să înţeleagă starea copilului. În familie copilul îşi poate satisface nevoile sale primare, îşi poate manifesta frustrările, care sunt temperate de dragostea părinţilor. În familie copilul poate să-şi investească toate resursele emoţionale şi să înveţe să şi le controleze, pentru că familia ar trebui să fie un mediu mai ales afectiv – garanţie pentru o dezvoltare armonioasă.

Familia este mediul esenţial care influenţează dezvoltarea şi destinul copilului prin securizare materială, dragoste şi educaţie.

Copiii n-au fost niciodată adulţi. Dar, privindu-ne pe noi, doresc să crească mari. Ne investesc cu calităţi şi puteri de eroi şi cred în noi, mai ales dacă reuşim să le fim alături.

Adulţii au fost cu toţii, cândva, copii. Fiecare adult mai păstrează încă în suflet, în memoria lui afectivă, nu ceea ce i s-a întâmplat sau cum a rezolvat nişte probleme, ci felul în care s-a simţit în anumite situaţii şi cum a văzut lumea când era copil.

Faptul că ai fost copil odată, este un mare avantaj: atunci când nu ai timp sau informaţii la îndemână, poţi apela, cu sinceritate şi deschidere, la copilul din tine. Pentru restul există cărţi, teorii, metode, studii de caz şi specialişti.

Sursa: www.amicel.cnpac.org.md

Dacă copilul tău …

pil1.1

pil2.2pil3.3

Sursa: Self Care

Succesul şi stima de sine

succes

Cu toții ne dorim tot ce e mai bun pentru copiii nostri. Ne dorim ca ei să aibă o viață liniștită, placută, să aibă succese si realizări majore. Ne dorim  să iși atingă cele mai îndrăznețe vise și mai mult decât atat, ne dorim ca,  alături de noi, școala să îi pregătească pentru aceasta. Studiile psihologice realizate în ultimii ani, au demonstrat tot mai mult că abilitățile intelectuale ale unei persoane contribuie semnificativ la performanțele acesteia , însa  nu sunt suficiente pentru a garanta succesul în viață.

Începând cu anii ’90 s-a acordat o tot mai mare atenție inteligenței emoționale, ca abilitate de a percepe, înțelege, exprima și gestiona emoțiile într-un mod care să faciliteze atingerea scopurilor propuse. Tocmai de aceea, în ultimii ani, specialiștii din domeniul  psihologiei si al educației au subliniat tot mai mult ideea introducerii în rândul domeniilor studiate în școala a unor discipline care să se axeze pe dezvoltarea emoțională a elevului sau a preșcolarului.

Cunoașterea și acceptarea de sine sunt fundamentale în funcționarea si adaptarea optimă la mediu, în menținerea sănătații mentale și emoționale. În acest context  mă voi referi  la stima de sine ca la o componentă esențiala în obținerea stării de bine a oricărui individ.

Indiferent de vârstă, cultură, personalitate sau statut social, stima de sine este esențială pentru orice ființă umana. Ea se referă la modul în care ne evaluăm pe noi însine , la cât de performanți ne considerăm în raport cu ceea ce avem de făcut și în raport cu ceilalți. Fie că suntem părinți sau dascăli, atunci cand educăm un copil, unul dintre obiectivele noastre de baza ar trebi să fie formarea unui nivel ridicat al stime de sine. De ce? Pentru ca acei copii care au stima de sine ridicată sunt copiii care au incredere în ei, se simt valoroși , apreciați și iubiți, își asumă responsabilități, sunt activi si se implică în sarcini noi, cu alte cuvinte, sunt copii fericiți.  La polul opus, copiii cu stima de sine scăzută  cred despre ei că nu sunt buni la nimic, că nimeni nu îi place, că nu pot face fața sarcinilor primite, ca atare, ei au trăiri emoționale negative, devenind astfel  nefericiți.

Principala sursă de formare a stimei de sine a copiilor, o constituie evaluările părinților si ale cadrelor didactice. Ce putem face pentru a crește stima de sine a copiilor noștri, pentru a-i învăța pe aceștia că un eșec nu este un indicator al lipsei de valoare, ci doar un indicator al existenței unei probleme la care trebuie să încercăm să gasim o soluție?

Studiile realizate în acest domeniu, au arătat că stima de sine scăzută este deseori asociată cu critica excesivă  din partea părinților.  Părinții care sunt perfecționiști si care au o atitudine critică, cresc de cele mai multe ori  copii depresivi si anxiosi, fapt îngrijorător ținând cont  că Organizatia Mondială a Sănătatii arată că depresia este cea mai frecventa afectiune în rândul copiilor și adolescenților.

Copilul are nevoie de laude, încurajări și recompense, are nevoie ca adultul să se focalizeze pe aspectele lui pozitive, să aprecieze ceea ce acesta a facut bine, nu să critice ceea ce nu a  facut. Copilul nu are nevoie sa fie comparat cu ceilalți. Asta îl face să iși piardă încrederea în sine, îl face să se simta inferior.  Gândiți-vă  la situația dumneavoastră. V-ar  face plăcere  ca șeful  să vă compare cu ceilalți colegi, punându-vă   într-o lumina proastă? Probabil ca nu …Atunci de ce am face asta copilului nostru?

Un comportament frecvent întâlnit în rândul adultilor si care are efecte devastatoare asupra copilului esteetichetarea.Suntem tentați ca atunci când un copil are un comportament  inadecvat , care ne deranjează, să spunem despre acel copil ca este rău sau neascultător. Este momentul în care îi punem o eticheta , ceea ce înseamna ca nu facem diferența dintre copil si comportament. Comportamentul lui este nepotrivit, dar asta nu inseamna ca el ca persoană este rău. Eșecul adulților în a face diferența între comportament si persoană determina formarea unei stime de sine scăzute. Tocmai de aceea, ca adulți, este necesar să învățăm să criticăm comportamentul , nu persoana.

Vorbitul pe un ton ridicat, ridiculizarea, ignorarea, expectanțele exagerate ale părinților în ceea ce privește performanțele copilului, sunt de asemenea factori care influențează în sens negativ stima de sine.

Intervenția psihologica  pentru  modificarea stimei de sine, în sensul creșterii  acesteia, nu este deloc ușoară. Tocmai de aceea este important să o formăm de timpuriu într-un sens pozitiv. Așadar, în încercarea de a fi un părinte mai bun, vă invit să meditam la ideea conform căreia  în spatele fiecărui copil fericit, încrezator în forțele proprii , capabil sa aibă mari succese, se află un parinte care a avut mereu încredere in el.

Sursa: unparintemaibun.ro

13 metode simple ca să faci față ca părinte

aparinti
Se poate sintetiza o listă de sfaturi universal valabile care să-i ajute pe părinții de pretudindeni? Unii cred că da. Iată o listă de ponturi sugerate de experți pentru succes garantat ca părinte:

1. LASĂ COPILUL SĂ SE CONFRUNTE ȘI CU EȘECURI

Altfel nu vor ajunge niciodată să fie pe propriile picioare. Așadar, nu vă mai repeziți să le faceți viața ușoară, ci lăsați-i să se descurce cum pot. Câteodată nu strică să mai știe și ei să pună niște rufe la spălat. Are un proiect la școală? Nu te oferi să te implicit, lasă-l pe el să îl resolve cum știe. Tu poți cel mult ajuta preparându-i o gustare și asigurându-te că doarme suficient pentru a fi odihnit. În rest, stai deoparte și vezi ce se-ntâmplă.

2. CELE TREI REGULI ALE TEMELOR

(a) În primul rând se rezolvă tema cea mai grea sau mai neplăcută. Apoi se trece la următoarele. (b) Temele se fac cu telefonul închis. (c) Imediat ce s-au făcut temele, trebuie făcut ghiozdanul pentru a doau zi. Încet-încet, aceste reguli pot deveni rutină zilnică pentru copil, iar el va putea trece prin ele fără să vă mai implice.

3. CELE MAI PROBABILE MOTIVE ALE CRIZELOR DE TEMPERAMENT

adesea, crizele de personalitate, însoțite de bătut din picior și refuz de a asculta, apar deoarece copilul este înfometat, agitat, însingurat sau obosit.

4. OBIȘNUIEȘTE-L CU ACTELE ALTRUISTE

E bine ca cei mici să știe că a ajuta pe alții trebuie să fie un lucru firesc, de zi cu zi. Ar fi bine dacă i-ai oferi copilului săptămânal prilejul să facă asta: să ajute un coleg să strângă masa la cantina școlii, să ajute un vecin cu niște comisioane. Astfel, copilul nu va mai simți că e centrul universului și că totul i se cuvine, ci va învăța să se concentreze și pe nevoile altora.

5. NU ACCEPTA SĂ SCHIMBI ORA DE CULCARE

Un studiu publicat în 2013 în revista de specialitate Pediatrics a descoperit că copiii de șapte ani care nu aveau oră fixă de culcare aveau mai multe probleme comportamentale decât cei cu program regulat de culcare. Cu cât se prelungește practica programului prea lax de culcare, cu atât problemele copiilor se agravează. Chiar dacă lucrezi până târziu și nu mai apuci să-i spui „Noapte bună!”, e mai important să nu depășească ora sa de culcare. Acum, cu noile tehnologii, nici nu mai este așa de greu să-i urezi rapid noapte bună de la distanță!

6. LASĂ-L SĂ-ȘI ALEAGĂ SINGUR LECTURILE

Copiii care citesc de plăcere au rezultate școlare foarte bune nu doar la limbă și literatură, ci și la matematică, a descoperit un studiu al Institutului de Educație de la Londra. Chiar dacă nu citește clasicii și preferă benzile desenat, tot e un lucru bun, nu interveni.

7. NU-I OFERI „SALARIU” CA SĂ-ȘI FACĂ ORDINE ÎN CAMERĂ

Copilului îi poți da o sumă drept recomensă pentru că a fost cuminte în general, dar nu lega astfel de însărcinări de recompense financiare, altfel s-ar putea să ai surpriza de a-ți cere bani pentru orice ajutor îi ceri!

8. FII UN MODEL DE CURAJ

Un copil care are încredere în el e mai puțin expus presiunii anturajului și micilor răutăți ale colegilor. Dacă vrei să aibă o atitudine independentă și curajoasă, oferă-i tu primul exemplu în acest sens: fă ceva în răspăr cu opinia generală și comentează împreună cu el această acțiune.

9. „LA NOI ACASĂ NU E MENIU À LA CARTE

Copilul trebuie să mănânce ce mănâncă întreaga familie. Este contra-educativ să aibă meniu special, de răsfăț. Încearcă totuși să prepari lucruri diverse la fiecare masă: fel principal, plus orez sau paste, ceva fructe sau legume. Poate că cel mic va mânca doar pastele și mazărea. În altă zi din săptămână va mânca și carne, și fructe. Așadar, nu îl obligați prea mult să mănânce de toate la aceeași masă.

10. ATENȚIE LA 14 ANI!

Abia la 14 ani începe adolescentul să fie capabil să reziste la presiunea anturajului, să gândească pentru sine și să pună sub semnul întrebării liderul de grup. Dacă vrei să-l ajuți, încearcă să nu te distanțezi tocmai acum de el. Mai întreabă-l ce-i fac colegii, ce muzici mai asculta, care mai e moda pe la școală. Ca să fii gat să îi fii alături în cazul apariției vreunui conflict în grup.

11. ALUNGĂ-I TEMERILE APELÂND LA BUNUL SIMȚ

Chiar dacă se teme de câini, nu e cazul să treci pe partea cealaltă a străzii când întâlniți unul. Mai bine încerci să îi demistifici teama („Un cățel! Nu vrei să întrebăm stăpânul dacă putem să-l mângâiem fără teamă?”) Iar în momentele tensionate, precum tratamentele sau alte activități necesare, dar nu neplăcute, încercați empatia, dar nu prea emoțională. Spuneți-i: „O să fie bine. Un minuțel și gata!”. În niciun caz nu-i spuneți: „Știu că doare!”

12. UN TON SCĂZUT E MAI EFICIENT LA CEI MICI DECÂT UNUL RIDICAT

Vocea scăzută obligă copiii mici să se concentreze mai bine. Sunt prea mulți și ți se pare că nu-i stăpânești? Șoptește-le: „Cine vrea să afle ce vom face după aceea, să sară acum într-un picior!” Toată lumea va deveni brusc atentă. Garantat!

13. AI GRIJĂ DE TINE

Dacă clachezi tu, au și copiii tăi de pierdut. Trebuie să te odihnești, să te hrănești și să te simți bine, ca să fii pe deplin alături de ei.

PONT: Da, ai stat prea mult la serviciu, dar nu trebuie să te ia de proaspătă de cum intri pe ușă. Du-te întâi și fă o baie fierbinte timp de 15 minute, apoi, perfect relaxată, îi poți acorda întreaga atenție. Și întreabă copilul unde și când te vrea alături. Poate nu trebuie să mergi peste tot cu el și mai strecori puțin timp pentru o sesiune de cosmetică, în timp ce copiii merg cu tata în parc!

Sursa: www.afiparinte.ro

Șapte trucuri eficiente în dialogul cu cei mici

Sunt parinte

Până la vârsta de 8-10 ani, copiii adoră să se joace. Ei învață o mulțime de lucruri despre lumea înconjurătoare tocmai prin intermediul jocului. Pentru a eficientiza comunicarea cu cei mici, părinții pot transforma dialogul cu cei mici într-un joc:

  1. În loc să-i spună „Hai mai repede, vom întârzia!”, părinții îi pot zice: „Atenție! 3… 2… 1… Start!”
  2. Este bine să evităm amenințările atunci când discutăm cu copiii. Putem înlocui „dacă nu mănânci supa, nu vei primi desert” cu o veste îmbucurătoare: „când această farfurie de supă va fi golită, pe farfuria ta va apărea ceva foarte gustos”.
  3. Dacă vrem ca micuțul să facă ordine pe masă, nu e nevoie să-i spunem agresiv „strânge imediat toate lucrurile!”. Părinții îi pot spune cu o voce visătoare: „Îți imaginezi! Ce-ar fi dacă tu ai fi un vrăjitor și ai putea aranja repede-repede toate jucăriile de pe masa de birou…”
  4. Dacă fiica sau fiul vor să îmbrace o anumită haină, părinții nu trebuie să răspundă nemulțumiți, ci să-i ofere o alternativă ambalată frumos: „Uite aici, e verișorul tricoului tău preferat. Ce zici dacă îl îmbrăcăm pe acesta?”
  5. Se poate întâmpla ca cei mici să nu vrea la culcare. Nu e nevoie să ne enervăm, îi putem ademeni cu următorul șiretlic: „Ce zici dacă îți voi arăta cum să te ascunzi sub plapumă? Ca o omidă?”
  6. Copiii se află în lumea lor multicoloră și nu atrag atenția la instrucțiunile celor mai mari. În loc să le spunem „de câte ori trebuie să repet ca să înțelegi?”, am putea să-i implicăm într-un joc de imaginație, în care noi, părinții și copiii deopotrivă, suntem spioni. „1-2-3. Vă rog să confirmați că ați primit informația și urmează să vă spălați pe dinți”.
  7. Dacă cel mic refuză să se spele pe mâini, îl puteți provoca în felul următor: „Punem pariu că atunci când îți vei spăla mânuțele, apa va fi neagră-neagră?”

Sursa: www.suntparinte.md

Cum să vă înţelegeţi mai bine cu copilul

Părinții vor să-și vadă copiii autonomi, responsabili, să poată lua decizii și să se descurce pe cont propriu. Aceste capacităţi se dezvoltă încă din copilărie și au mare legătură cu stima de sine a copilului. Ceea ce crede copilul despre sine, îi afectează modul în care se comportă în diferite situații. Oamenii care sunt importanţi pentru copil au un efect important în dezvoltarea lor ca persoană şi a stimei lor de sine. De asta, se recomandă ca aceste persoane să știe să-i asculte pe cei mici și să-i încurajeze în ceea ce le reușește cel mai bine.

Adulţii contribuie la formarea stimei de sine a copilului prin modul cum îl abordează, cum discută cu el, ce mesaje îi transmit. Dacă de mic i se spune că este un copil rău şi nu se descurcă la nimic, că alţi copii pot, dar el nu, atunci, el creşte cu aceste idei, iar pe parcurs nici nu este curios să se descopere şi să afle despre sine că este bun la una sau alta.

Dacă acelaşi lucru se repetă şi la grădiniţă/şcoală şi se pun accente pe punctele lui slabe şi pe faptul că nu se descurcă, încrederea şi stima de sine nu poate fi dezvoltată. Copilul continuă să creadă despre sine că nu poate şi exact aşa merge în continuare.

Stima de sine se formază în primul rând cu părinţii, apoi mai apar şi alţi actori care contribuie la formarea acesteea: educatorii, cadrele didactice, semenii şi nu în ultimul rând mediul social.

Cum îşi dă seama un copil că este apreciat? De multe ori nu trebuie decât să fie salutat prietenos, să vă bucuraţi că îl vedeţi, să-i oferiţi un zâmbet, poate şi o îmbrăţişare, dacă este cazul. Sunt lucruri mici, care înseamnă mult pentru un copil!

Observaţi lucrurile la care copilul se descurcă bine şi încurajaţi-l. Poate că nu este fruntaş la învăţătură, dar poate să-i reuşească alte activităţi, cum ar fi sportul, muzica sau desenul.

De obicei, mesajele adulţilor au legătură doar cu rezultatul final. Nu aprecia copilul doar când are rezultate bune. Aceste mesaje se interiorizează în gânduri precum „eu nu știu”, „nu pot”, „nu mă descurc”, „nu sunt bun”. Apreciaţi nu doar rezultatele, dar şi străduinţa, munca, progresul. Ai putea apela la mesaje de genul „te-ai străduit”, „ai încercat”, „văd un progres”, „este mult mai bine ca data trecută”… Ceea ce dorim de la copil este ca el să verifice și să încerce din nou, să se străduie mai mult.

Copiii cu stimă de sine pozitivă îşi fac prieteni mai uşor. Se implică cu entuziasm în activităţi noi. Pot fi cooperativi şi pot să urmeze reguli. Știu să-și controleze comportamentul. Le place să fie creativi şi să aibă propriile idei. Sunt energici și discută cu ceilalţi copii cu mult curaj.

Arătaţi-vă susţinerea prin cuvinte – clar şi direct. Copiii se bucură şi de cadourile pe care le primesc cu diferite ocazii, însă, ar fi bine ca darurile să nu fie mai multe decât vorbele bune. Nici un cadou nu poate înlocui dragostea şi căldura părintească. Copilul are nevoie de cadouri folositoare – care să-l ajute să se dezvolte şi să menţină legătura cu părinţii. De exemplu, computerul poate fi bun la pregătirea lecţiilor şi pentru jocurile distractive, telefonul mobil – pentru comunicarea cu părinţii, aparatul foto – dacă îi place să fotografieze sau vrea să trimită părinţilor poze ca să vadă cum a crescut. Cel mai simplu mod de a afla ce cadou aşteaptă copilul este să-l întrebaţi ce îşi doreşte.

O părere bună despre sine îi dă copilului puterea:

– să treacă mai uşor peste necazurile din viaţa de zi cu zi

– să aibă încredere în propriile idei, capacităţi şi hotărâri

– să refuze propunerile periculoase din partea altora (important la vârsta când ceea ce-i spun prietenii este hotărâtor pentru el)

– să-şi rezolve problemele fără violenţă, iar mai târziu – şi fără ţigări sau alcool

– să fie optimist

Pe lângă mintea bună pe care o au sau nu, copiii au şi alte capacităţi care ar fi bine să fie identificate. Atât profesorii cât şi părinţii sunt atenți în mare parte la cât de mult învață copilul teoretic. Cei cu note mici la lecţii, ar putea să aibă potențial într-o altă zonă. Poate fi bun la sport sau poate fi înțelegător cu cei din jur. E importantă să le comunicăm și acestei categorii de copii despre lucrurile bune pe care știu să le facă.

Este foarte important, în special pentru copiii de vârstă școlară, să audă mesaje pozitive legate de competența lor, de la tata. Mesajele venite din partea tatălui au un impact mai mare, pentru că, de obicei, taţii le spun mai rar.

Sursa: www.childrights.md

Reguli în viaţa familiei

Cu intenția de a-i proteja, deseori, părinţii/adulţii au tendinţa de a impune multe reguli copilului. De fapt, regulile sunt importante pentru copii, deoarece, atunci când sunt corect formulate, ele prevăd care vor fi acțiunile ce urmează. O regulă ar trebui să spună copilului ce aşteaptă cei din jurul lui ca el să facă. Stabiliţi câteva reguli, limite şi nu vă abateţi de la ele. Un copil învaţă nu doar din ceea ce îi spuneţi, dar mai ales din ceea ce vede că faceţi. El se va aştepta ca şi dvs. să respectaţi regulile pe care le-aţi stabilit şi să vă ţineţi promisiunile. Dacă daţi importanţă celor stabilite anterior, copilul vă va respecta şi pe dvs. mai mult.

Stabiliţi reguli împreună, nu le impuneţi. Dacă sunt stabilite şi respectate, regulile ajută membrii familiei să reducă numărul conflictelor şi să menţină o atmosferă de comunicare eficientă şi relaţii sănătoase. Iată câteva lucruri de ţinut cont atunci când stabiliţi regulile familiei:

Regulile să fie stabilite treptat, pe măsură ce copilul creşte, înţelege mai multe şi este capabil să le respecte. Copiii au nevoie de limite şi de disciplină ca să se simtă în siguranţă. Totuşi, prea multe reguli pot fi simţite ca un control asupra vieţii lor. Cel mai bine este să stabiliţi 5-7 reguli pentru situaţii în care sănătatea şi siguranţa tânărului pot fi în pericol. Lăsaţi-l să ia singur decizii în celelalte situaţii. Pentru a stabili reguli, trebuie să vă clarificaţi ce aşteptaţi de la adolescent şi ce comportamente le consideraţi inacceptabile.

Regulile trebuie să fie stabilite împreună cu copiii. Când iau parte la aşa discuţii, copiii şi tinerii sunt mult mai dispuşi să respecte înţelegerea la care s-a ajuns. Pentru că astfel nu le impuneţi nimic. Când negociaţi, îi ajutaţi să simtă că au un anumit control asupra propriei vieţi şi că opinia lor este importantă. Fiecare regulă trebuie formulată şi discutată împreună, într-o atmosferă calmă, acordând un timp special pentru aceasta. La fel, trebuie discutate consecinţele pentru copil atunci când regula nu va fi respectată, dar şi beneficiile respectării fiecărei reguli.

Să fie puţine. Cu cât nevoia de structură şi control este mai mare, cu atât tendinţa de a pune reguli pentru orice, va fi mai mare. Este bine să aveţi cel mult 5 reguli. Dacă numărul lor este mai mare, va fi greu să urmăriţi respectarea, iar regulile a căror respectare nu este monotorizată îşi pierd foarte uşor valoarea. Accentul trebuie să fie pus pe acele comportamente care se vrea a fi văzute la copil sau pe cele de care se vrea să se scape.

Regulile trebuie formulate comportamental şi pozitiv. Părinţii apelează la reguli pentru a face copilul să aibă un comportament dorit de ei. Deseori, când formulează aceste reguli, ei recurg la metoda interdicţiei, indicând copilului ce NU se poate de făcut: „Nu arunca”, „Nu fugi”, „Nu striga”, „Nu împinge”, „Nu atinge”. În asemenea situaţii, copilul nu ştie ce SĂ facă, pentru că nu i se spune acest lucru. Iată de ce, regula trebuie să conţină comportamentul pe care îl aştepţi de la copil: „Pune cărțile pe raft, iar îmbrăcămintea în dulap”, „Mergi la pas”, „Când vorbeşte o persoană, așteaptă să-și termine gândul, apoi poți vorbi tu”, „Atinge gingaş” etc.

Ambii părinţi trebuie să fie de acord cu regulile stabilite. Doar aşa copilul poate să însuşească regulile, să se obişnuiască cu disciplina. Dacă un părinte nu e de acord cu cerinţele celuilalt, este mai bine să discute despre aceasta mai târziu, când copilul nu este prezent, şi să încerce să ajungă la un numitor comun. Altfel, copilul va învăţa să obţină ceea ce-şi doreşte profitând de neînţelegerile părinţilor, iar relaţiile dintre membrii familiei vor avea de suferit.

Consecinţe. Regulile sunt ca şi legile. Dacă adultul nu le monitorizează, atunci nici cel mic nu le va respecta. Copilul trebuie să ştie clar ce urmează să se întâmple dacă regulile nu vor fi respectate. Consecinţele trebuie stabilite împreună cu el. E bine să înțeleagă că atunci când a ales să încalce regula, a ales să suporte şi consecinţa.

Regulile trebuie afişate la vedere, desenate sau scrise pe înțelesul copilului, pentru a nu fi uitate. Este important ca regulile să fie vizibile. Doar pentru că au fost verbalizate nu garantează că ele vor fi memorizate. Mai este important ca copii să fie sprijiniţi în procesul de învăţare a regulilor. Faptul că încă nu respectă o regulă poate însemna că el încă are nevoie de ajutor pentru a o învăţa.

Aţi vrea să protejaţi copilul de orice experienţă neplăcută, dar, dacă nu-l lăsaţi să facă propriile greşeli şi să înveţe propriile lecţii de viaţă, nu va fi pregătit să ia decizii bune, se va descurca cu greu de sine stătător. Daţi-i voie să încerce lucruri noi, să iasă cu prietenii, să meargă în drumeţii sau să participe la orice altă activitate care îl ajută să se dezvolte şi să capete experienţă.

Încrederea nu exclude controlul. Controlaţi echilibrat activităţile copilului, fără a limita nevoia sa de cunoaştere şi exprimare şi aşa ca să vă simţiţi liniştit(ă) şi dvs. Lăsaţi tânărul să capete experienţă şi fiţi gata să interveniţi când are îndoieli sau dificultăţi. Asta înseamnă inclusiv să simtă consecinţele luării unor decizii greşite.

Majoritatea adolescenţilor ştiu unde au greşit şi discuţiile nesfârşite de după fiecare lucru care v-a supărat doar îl vor sâcâi.Nu-l certaţi şi nu-l jigniţi. O dată ce i-aţi spus că este rău, obraznic, egoist, leneş, prost, neatent sau orice altceva, i-aţi pus o etichetă. Şi dacă el ia de bună eticheta, va începe să se comporte ca atare. Îşi va spune: „Nu are rost să fac eforturi, aşa sunt eu, leneş.” Sau „Ce am de pierdut? Oricum mă crede obraznic.”

Dacă respectați recomandările menţionate anterior, cazurile când copilul se comportă inacceptabil, se vor micşora simţitor. Însă, nu te aştepta ca neînțelegerile dintre voi să dispară cu totul. Oricât de bine ar funcţiona aceste recomandări, vor apărea momente când trebuie să reacționați la un comportament nedorit sau nepotrivit al copilului.

Sursa: www.childrights.md

6 paşi simpli pentru a creşte stima de sine a copilului tău
Copii

1. Ascultă-ți copilul.
Când asculți cu atenție ceea ce îți spune copilul tău, problemele cu care se confruntă sau lucrurile care îl bucură, el se va simți important, valoros și integrat în familie. Dacă ești neatent atunci când vorbește cu tine, se va simți lipsit de importanță și respins. Fă-ți timp pentru a sta și a asculta ce spune.

2. Spune-i că are valoare.
Copilul are nevoie să cunoască lucrurile pozitive despre el, despre activitățile pe care le face. El are nevoie să audă ce calități are și care sunt acestea. Când îți arată ceva realizat de el, fii încântat şi exprimă-ţi încântarea prin cuvinte apreciative ! El are nevoie să audă aceste lucruri de la părinți și să știe care este părerea lor despre el .

3. Dă-i responsabilități.
Ca părinte, poți găsi câteva activități pe care copilul tău să le poată îndeplini și din care să poată avea sentimentul că a contribuit la treburile familiei și că a reușit să le ducă la bun sfârșit. Având o sarcină de orice fel în cadrul gospodăriei, se va simți valorizat.

4. Lasă-l să decidă singur în anumite situații.
Este important să lăsăm copilul să simtă că părerea lui contează în luarea deciziilor care îl privesc. Includeți copilul în luarea deciziilor „ușoare”, cum ar fi culoarea covorului din camera lui sau alegerea unui punct din programul de weekend; Acest lucru va ajuta copilul să simtă că și părerea lui contează.

5. Concentrează-te pe aspectele pozitive ale copilului.
Văzând cum copilul tău a dus la bun sfârșit o activitate dificilă și a muncit din greu pentru asta, recunoaște-i succesul. ,,Sunt mândru de tine’’ sau ,,Te-ai descurcat excelent !’’ pot fi cuvinte magice în creșterea stimei de sine.

6. Iubește-l necondiționat.
Copilul depășește mai ușor momentele grele dacă știe şi simte că există un sprijin constant din partea părinților. Spune-i că vei fi acolo la bine şi la rău, că îl iubești, chiar dacă uneori mai greșește.

Sursa: www.edupsihologie.wordpress.com

Cinci reguli pe care să le spui copilului tău pentru a se proteja de violență

asaite

Violenţa are loc atunci când cineva, în mod intenţionat, spune, face sau ameninţă că va face lucruri care rănesc fizic sau emoţional, sperie, provoacă durere şi suferinţă altor persoane. În țara noastră, convingerea că, prin pedepsire, copiii vor învăța cele mai importante lecții continuă a fi extrem de răspândită.

În acest context, părinții au un rol fundamental de a-și informa copiii privind acțiunile pe care trebuie să le întreprindă pentru a fi mereu în siguranță și pentru a nu deveni victime ale violenței.

În continuare, îți prezentăm cinci reguli de bază pe care trebuie să le spui copilului tău pentru a se proteja de violență:

  1. Să zică „NU” atunci când cineva dintre adulţi sau copii încearcă să îl bată, să îl jignească sau să-i provoace durere şi suferinţă în orice alt fel, chiar dacă a greșit;
  2. Atunci când se simte în pericol, să strige şi să fugă în cel mai apropiat loc sigur (şcoală, casă, magazin, oficiu poştal etc.). În asemenea situaţii, să strigi şi să fugi nu e o ruşine, ci o acţiune de protecţie;
  3. Când i se întâmplă ceva rău, e important să vorbească cu tine sau cu un alt adult de încredere pentru a cere ajutor;
  4. De fiecare dată când pleacă undeva, să îți comunice ție sau altor persoane care au grijă unde se duce cum va ajunge acolo, cine va merge cu el, care este numărul de telefon în locul unde pleacă şi când se va întoarce;
  5. Să țină cont de afirmația: „Eu nu sunt violent(ă): nu lovesc, nu jignesc şi nu umilesc pe alţii”.

VIOLENŢA POATE FI OPRITĂ. Tu, prietenii, profesorii, familia – cu toţii puteți ajuta ca tot mai mulţi copii să trăiască într-o lume fără violenţă.

Sursa: www.suntparinte.md